duminică, 5 august 2012

Supravietuirea


sursa:http://supraveghetorul.wordpress.com 

HRANA


În general, foamea, singură, nu omoară repede. Ba, uneori face bine: în viaţa normală, postul vindecă boli, chiar grave. Un om sănătos poate supravieţui câteva zile cu rezervele de hrană existente în corpul său. Prima şi a doua zi de post sunt mai grele, apoi apare obişnuinţa. Omul rezistă chiar şimcâteva săptămâni fără să mănânce alimente solide, dar în acest timp devine atât de slăbit încât sigur va cădea victimă bolilor, infecţiilor sau pericolelor mediului înconjurător.
În condiţii de supravieţuire, după ce scapi de chinurile imediate ale accidentului, starea ta va depinde de hrana pe care o vei găsi. Mesele vor avea un regim combinat din: conserve, plante (fructe) comestibile, vânat, produse din pescuit. Va trebui să-ţi înfrângi scârba şi să te adaptezi la alimentele accesibile, crude, cum ar fi: gândaci, broaşte, arici sau păsări.
În general, nu vei găsi hrană în cantitatea necesară unei alimentaţii suficiente. Aceasta impuneraţionalizarea, adică economisirea alimentelor şi distribuirea lor cu maximum de exigenţă. Nu risipi energia; economiseşte caloriile!
Ar fi nevoie de câteva cărţi ca să se poată detalia ce este voie sau sănătos să mănânci şi ce nu (de exemplu, numai plante există peste 300.000 specii). Dar se pot da câteva reguli generale ca să nu mori de foame.
Echilibrarea regimului alimentar este la fel de importantă ca şi îndestularea cantitativă cu hrană. Mănâncă variat; înghite grăsimi, proteine, hidrocarbonaţi, minerale şi vitamine în proporţiile corecte.
Hidrocarbonaţii (glucidele) se digeră uşor şi constituie o sursă directă de energie. Ei taie greaţa produsă la digerarea grăsimilor sau la descompunerea propriei grăsimi ^din corp. Sunt de două feluri: zaharuri (din sirop, zahăr, miere, fructe sau melasă) şi (amidon (din rădăcini, cereale, tuberculi – aceştia trebuie totdeauna gătiţi). 1 g de hidrocarbonaţi produce 4 cal.
Grăsimile sunt o formă concentrată de energie. 1 g produce 9 cal. Necesită i digestie îndelungată pentru care se consumă multă apă. Se găsesc în animale, ;şte, ouă, lapte, nuci, ciuperci şi în unele zarzavaturi.
Proteinele se găsesc în carne, peşte, ouă, lactate, nuci, seminţe, legume, ciuperci. il g produce 4 cal.
Mineralele sunt vitale pentru sănătate. Fosforul, calciul, sodiul, potasiul, clorul, magneziul, sulful sunt necesare în cantităţi mai mari; iar fluorul, fierul, iodul în cantităţi mai mici.
Sarea este mineralul cel mai important. Corpul pierde zilnic prin sudoare şi urină cam 10 g de sare care trebuie obligatoriu înlocuită. Primele semne ale lipsei de sare sunt durerile musculare, ameţeala, greaţa, oboseala. Remediul este să înghiţi un vârf de cuţit de sare, dizolvată în 1/2 1 de apă. Sarea se înghite numai dizolvată în apă, altfel deranjează stomacul şi dăunează rinichilor. În trusa de supravieţuire ai sare. Apa de mare conţine sare cam 15 g/l, dar nu o bea aşa, mai întâi dilueaz-o cu apă proaspătă, sau evaporeaz-o ca să obţii cristale de sare. Dacă eşti departe de mare, ai putea obţine sare din anumite plante, de exemplu: în America de Nord din rădăcina copacilor hickory; în Asia de sud-est din rădăcina palmierului nipa. Fierbe rădăcinile până se evaporează toată apa şi apar cristale negre de sare.
Dacă nu găseşti sare ca atare, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să consumi sânge de la animale, căci conţine numeroase minerale utile. Oligoelementele sunt anumite minerale (stronţiu, aluminiu, arseniu, aur, seleniu) necesare în cantităţi foarte mici, dar a căror lipsă produce îmbolnăvirea.
Vitaminele (o duzină) sunt substanţe esenţiale pentru om. De exemplu vitamina A îmbunătăţeşte vederea. Unele vitamine (D şi K) sunt produse de corpul omenesc; dar majoritatea trebuie procurate din surse exterioare. Lipsa lor îndelungată produce boli ca: scorbutul, beri-beri, pelagra sau rahitismul.
Mancare – varietati
Mănâncă cât mai mult, oricând poţi (în afară de cazul în care nu ai apă destulă).
Încearcă să mănânci hrană caldă cel puţin o dată pe zi. Păstrează proviziile şi conservele pentru situaţiile extreme (citeşte instrucţiunile de pe cutii sau pachete şi nu depăşi termenul de păstrare). Lungeşte-le, amestecă-le cu alimentele pe care le găseşti înjur: iarbă, ferigi, coajă de copac,m ouă, crustacei, melci, şopârle, broaşte, alge, veveriţe, greieri, şoareci, termite, lăcuste, pescăruşi – şi alte zeci de alimente.
Când nu ai apă suficientă la dispoziţie, încearcă să mănânci numai plante. Acestea nu fac sete, spre deosebire de peşte, carne, ouă. Tot ce mişcă şi este viu – constituie un aliment bun, consistent. Fac excepţie: toate broaştele râioase, unii crustacei, câţiva peşti de apă sărată, anumite organe ale unor vieţuitoare (de exemplu – ficatul urşilor polari şi al focilor, pielea salamandrelor, capul şerpilor).
Hrana Vegetala
Ce-i bun de mâncat?
Cum verificam:
1. Dacă: are coaja păroasă, cleioasă, mucilaginoasă; creşte în apropierea unui cadavru de animal – arunc-o.
2. Rupe planta, freac-o între degete: nu trebuie să irite pielea, să miroase urât, să aibă suc lăptos. Aşteaptă câteva minute, să te convingi.
3. la o bucăţică mică din ea şi ţine-o 5 minute între dinţi şi buza inferioară.
4. Dacă în acest timp nu se produce în gură un gust de săpun, amar, iute, arzător, mestec-o şi înghite-o.
5. Dacă după 112 oră nu apar semne rele, mai mănâncă puţin – cam o lingură.
6. Dacă după 1 oră totul e în ordine, mănâncă mai mult – cam 2 linguri.
7. Dacă în următoarele 8 ore nu apar semne rele, mănâncă o cantitate mai mare – aproximativ o mână.
8. Dacă în următoarele 10 ore nu apar semne de boală la stomac, înseamnă că planta respectivă este bună de mâncare.
Nu verifica mai mult de o plantă o dată.
Unele plante bune de mâncat nu satisfac acest test, dar majoritatea plantelor comestibile îl
trec.
După ce o plantă trece examenul indicat mai sus, nu mânca imediat o cantitate mare, ci creşte- o treptat, zilnic. O cantitate mică de mâncare otrăvitoare nu are puterea să omoare sau să producă o boală gravă, dar o cantitate mare o poate face.
Nu amâna, ci caută rezerve şi verifică plantele comestibile din zonă – cât timp încă mai ai ce
mânca. O plantă pe care o mănâncă păsările sau animalele poate să nu fie bună şi pentru om. Înainte de a o mânca, verific-o la fel ca pe alte plante necunoscute -aşa cum am arătat mai înainte.
Plantele comestibile
Dacă nu ştii sau nu poţi să identifici ce fel de plantă este, aplică-i metoda de verificare de mai sus. S-ar putea ca o parte a plantei să fie comestibilă şi alta nu. Cercetează, încearcă, experimentează şi verifică separat care sunt părţile cele mai bune şi mai gustoase ale unei plante: frunzele, tulpinile, rădăcinile, fructele, coaja, sucul, tuberculii, rădăcinile, seminţele, păstăile, florile, mugurii, nucile, bulbii, mlădiţele.
Unele plante otrăvitoare seamănă bine cu cele comestibile. Nu risca: verifică-le cu atenţie.
Învaţă cumva să identifici plantele comestibile – s-ar putea ca aceste cunoştinţe să-ţi salveze viaţa! Studiază cărţile de botanică etc.
O plantă poate fi recunoscută cu ajutorul unor elementele de identificare, care ar trebui reţinute înainte de a pleca în călătorie:
- Zona unde creşte: fiecare plantă creşte numai în anumite locuri;
- Forma şi mărimea: este înaltă şi lemnoasă? scurtă şi cu tija moale? ca un tufiş? are crengi?
- Frunzele: mari sau mici? ascuţite sau rotunde? cu margini zimţate sau rotunde? au culoare uniformă sau sunt pestriţe?
- Florile: nu apar oricând, tot anul, dar dacă există, notează: culoarea, mărimea, forma, cresc individuale sau în ciorchine, unde cresc pe plantă;
- Fructele sau seminţele: sunt cărnoase? tari? reţine culoarea, forma, mărimea; cresc individuale sau în ciorchine, păstăi sau capsule etc.
- Rădăcinile – dacă nu au o formă specială, specifică, nu pot servi la identificare. Pentru supravieţuire poate fi suficientă cunoaşterea (temeinică) a doar 2-3 specii mai răspândite, lată câteva recomandări:
- Zona temperată: păpădia, urzica, ştevia, pătlagina.
- Zona tropicală şi subtropicală: palmierul, smochinul, bambusul.
- Zona deşertică: mescal, părul ţepos, baobabul, acacia (nu în Americi).
- Zona polară: molidul, salcia şi răchita (în nord), lichenii, plantele din zona temperată, care vara cresc şi aici.
- Zona de coastă: laver, varecul.
Plantele comestibile care pot fi găsite aproape peste tot (cele specifice anumitor zone geografice) sunt:
a) Ierburile (inclusiv orezul, secara, grâul). Îngrămădeşte iarba pe o cârpă sau pe o haină şi bate-o cu un băţ ca să scuturi seminţele. Freacă, rupe şi suflă pleava, iar boabele sau seminţele bagă-le într-un vas. Aruncă seminţele negre sau veştede. Bate-le, zdrobeşte-le, macină-le. Fierbe-le sau prăjeşte-le. Şi tulpinile lor sunt bune de mâncat.
b) Coaja de copac (straturile interioare) poate fi mâncată fiartă ori prăjită, sau mestecată crudă. Dacă însă este prea amară nu o folosi.
c) Boabele trebuie mai întâi verificate cu grijă – ar putea fi otrăvitoare, chiar dacă păsările le mănâncă.
d) Ferigile (mai ales frunzele tinere) pot fi mâncate la nevoie. Îndepărtează prin frecare perişorii: rupe creanga tânără, strânge tulpina cu palma şi trage frunzele prin pumn. Fierbe-le. Feriga adultă distruge vitamina B din corp, ceea ce provoacă moartea. Mănâncă numai vârfurile tinere, strâns ghemuite ca un arc. Toate ferigile din zona temperată nordică sunt comestibile când sunt tinere, dar unele sunt prea amare.
e) Iarba elefantului (în toate zonele calde şi umede) creşte mai înaltă ca omul şi are seminţe care seamănă cu fitilul de la artificii. Fierbe rădăcinile, florile şi mugurii.
f) Bambusul are multe părţi comestibile: seminţele, mugurii şi rădăcinile. Există multe varietăţi de bambus: de la un fel de iarbă înaltă (prin locurile umede) până la copaci de peste 30 m înălţime. Creşte oriunde are suficientă umezeală şi căldură.
g) Iarba de mare – creşte agăţată pe stânci, sau plutitoare, poate fi mâncată dacă este sănătoasă, proaspătă şi tare. Însă produce şi măreşte setea. Dar nu consuma iarba de mare când e vâscoasă, lipicioasă sau putredă.
h) Muşchiul şi lichenii pot fi răzuiţi, cojiţi sau culeşi de pe pietre şi de pe stânci. Spală-i bine în apă şi fierbe-i.
Sunt necomestibile şi periculoase plantele:
- Cu suc lăptos (cu excepţia unora bine stabilite, ca păpădia);
- Roşii la culoare;
- Cu fructele împărţite în 5 segmente;
- Fructele şi boabele strălucitor colorate;
- Care irită, ard sau rănesc pielea;
- Cu peri mici pe tulpină şi pe frunze (irită gura şi tubul digestiv);
- Cu frunze ofilite şi veştede (de exemplu frunzele verzi, tinere, de mure, fragi, prun, piersic sau cireş sunt comestibile, dar veştede sunt otrăvitoare);
- Cu gust greţos.
Ciupercile sunt periculoase pentru omul obişnuit, nepriceput. Evită-le – afară de cazul în care ştii precis că nu sunt otrăvitoare. Cele de mărime mijlocie sunt mai uşor de identificat şi mai puţin stricate de insecte. Culege ciuperca întreagă, ca să fie mai uşor de identificat. Până te lămureşti singur sau cu ajutor, ţine ciupercile separat – altfel, cele otrăvitoare vor contamina şi celelalte ciuperci sau plante.
Pentru siguranţă, toate plantele ar trebui gătite şi fierte, mai ales dacă nu eşti sigur că sunt comestibile.
Atenţie – gătirea sau fierberea nu îndepărtează otrava ciupercilor.
În plante pot fi două otrăvuri cunoscute, ambele uşor de descoperit:
- Acidul cianhidric – are gust şi miros de migdale sau de piersici amare. Exemplul cel mai la îndemână este laurul – striveşte o frunză şi memorează mirosul. Evită sau aruncă orice plantă care miroase aşa.
- Acidul oxalic – sărurile sale (oxalaţii) se găsesc în plante cum ar fi: rubarba (reventul) sălbatică şi măcrişul lemnos. Se recunoaşte după senzaţia de ascuţit, uscat, înţepător, şi după arsura produsă pe piele sau pe limbă. Evită sau aruncă orice plantă care produce astfel de senzaţii.
Culegerea plantelor trebuie făcută metodic. Adună recolta într-un coş, într-o cutie sau o plasă astfel încât să nu se strivească, ceea ce le-ar provoca vestejirea urgentă.
* Frunze şi tulpini -alege-le pe cele tinere, sunt mai gustoase şi mai fragede. Pentru a le desprinde, apucă frunzele sau ramurile de lângă tulpină (dacă le rupi de la vârf, se pot sfâşia).
Frunzele conţin multe minerale şi vitamine. Nu le fierbe prea mult.
Tulpina unor plante este comestibilă. Dacă este moale, jupoaie coaja fibroasă (aţoasă), tai-o bucăţi sau felii, apoi fierbe-o. Miezul unor tulpini mai bătrâne poate fi mâncat după ce a fost extras prin despicarea tulpinii. Fibrele rezultate pot fi folosite la împletituri sau funii. Numeroase ierburi pot fi conservate prin uscare – dar nu în bătaia directă a soarelui.
* Rădăcini şi tuberculi – alege plantele mai mari şi mai bine dezvoltate. Dacă nu poţi smulge rădăcina din pământ, sapă în jurul ei, apoi salt-o în sus cu un băţ sau cu o ţepuşă.
* Florile unor plante sunt comestibile: tei, salcâm, trandafir, hamei, ciuboţica cucului, muşeţel. Fă ceai din ele.
* Fructe – culege numai fructele coapte, bine colorate, de la plantele mari şi bine dezvoltate.
Murele sau zmeura verzi şi tari sunt indigeste. Curăţă coaja tare şi amară de pe fruct.
Atenţie! Anumite seminţe şi boabe sunt foarte otrăvitoare. Gustă, dar nu înghiţi. Verifică-le cu metoda indicată mai sus şi aruncă orice sămânţă care nu are gust bun, este amară sau arde limba (exceptând condimentele ca piperul etc). Uneori spicele unor cereale, în loc de seminţele normale au total sau parţial nişte excrescenţe cu boabe mari, ca de fasole, negre. Acestea sunt otrăvitoare. Aruncă întregul spic!
* Nucile conţin proteine şi grăsimi, fiind un aliment valoros. Eventualul gust amar poate fi îndepărtat prin spălarea miezurilor zdrobite în apă curgătoare, de râu. Nucile coapte cad din pom – scutură pomul sau loveşte crengile cu un băţ. Pentru a sparge mai uşor o nucă (sau orice alt obiect): cu o mână dă-i drumul | să cadă de la o mică înălţime pe o suprafaţă dură (piatră sau masă), iar cu celalată loveşte-o exact în momentul ciocnirii (exersează şi vei reuşi).
Hrana Animala
Pentru a supravieţui trebuie să pui frâu atât milei sau dragostei faţă de animale, cât şi scârbei faţă de unele alimente.
Păsările sunt comestibile, dar nu toate au gust bun. Păsările de pradă, carnivorele, trebuie bine fierte. Cele necarnivore sunt gustoase, dar se ascund bine şi se sperie uşor. Multe păsări se pot prinde cu capcane tip cutie care cade. Pentru cele care stau pe crengi se pot monta laţuri. În pădure pune capcanele în poieni, în luminişuri sau pe malul râului.
Toamna păsările năpârlesc şi nu pot zbura pe distanţe lungi. Raţele, gâştele, păsările ierbivore pot fi prinse uşor în acest sezon. Apropie-te de cuib cu grijă (târâş, nu în picioare) până ajungi la o distanţă suficient de mică să arunci cu pietre sau să dai cu băţul. Unele păsări îşi apără cuibul cu hotărâre; poţi fi atacat cu ciocul sau cu aripile, de una sau de un stol. Păsările mari care nu zboară (de exemplu struţul) pot da lovituri foarte puternice cu piciorul. Insectele conţin grăsimi, proteine, hidrocarbonaţi. Învinge-ţi scârba şi mestecă-le – dar numai după ce le-ai fiert sau le-ai prăjit.
Caută-le în scorburi, în locuri umbrite şi umede, în copaci bolnavi sau lemne putrede. Adună numai insecte vii, nu lua din cele bolnave, moarte, urât mirositoare sau care produc iritaţie când le atingi. Atenţie când scormoneşti – scorpionii, păianjenii, şerpii se ascund tot în cotloane, crăpături sau văgăuni.
Multe insecte pot fi mâncate în stare crudă, dar gătite sunt mai gustoase. Cel mai sigur este să le fierbi, sau prăjeşte-le pe pietre încinse ori pe jăratic. Îndepărtează picioarele şi aripile insectelor mari
- au peri care irită tubul digestiv. Stoarce măruntaiele omizilor păroase şi mănâncă-le; nu mânca pielea, nici coaja (e iritantă). Scoate şi aruncă platoşa tare de pe cărăbuş etc.
Insectele mici pot fi strivite sau pisate până devin o pastă. Aceasta se găteşte sau se usucă până ce devine o pulbere – care se adaugă la alte feluri de mâncare ori în supă.
NU mânca:
- Insectele care se hrănesc cu hoituri, cu gunoi sau cu excremente – ar putea avea microbi;
- Viermii care trăiesc pe faţa de jos a frunzelor (adeseori secretă otrăvuri) -dar îi poţi folosi ca momeală la pescuit;
- Insectele şi omizile cu culori vii, contrastante – de obicei sunt otrăvitoare;
- Insectele păroase – probabil conţin substanţe iritante;
- Gândacii mari (rădaşcă etc.) au fălci şi cleşti puternici – cu care muşcă.
Termitele trăiesc în zonele calde. Majoritatea sunt vegetariene, dar speciile mari au fălci ascuţite cu care muşcă orice.
Cuibul sau muşuroiul atinge 2-3 m înălţime. Sparge bucăţi din el şi scufundă-le în apă ca să iasă termitele. O bucată de cuib pusă pe jăratic produce un miros care alungă ţânţarii. La pescuit atârnă mo bucată de muşuroi deasupra apei: termitele care cad din ea vor atrage peştii. Dacă înfigi un băţ în cuib, termitele îl vor muşca şi rămân agăţate de el când îl scoţi; totuşi, recolta nu va fi mare.
Îndepărtează aripile termitelor mari înainte de a le fierbe sau de a le prăji. Ouăle lor sunt de asemenea hrănitoare.
Albinele sunt comestibile. Mierea este foarte hrănitoare dar greu de cules. Cuiburile, stupii, se găsesc în scorburi, prin văgăuni sau sub o consolă de piatră. Atacă-le noaptea: ţine la intrarea în stup o torţă aprinsă, făcută din iarbă, astfel încât fumul să intre în stup. Apoi astupă gaura. Albinele mor şi vei putea mânca atât insectele, cât şi mierea. Înainte de a le mânca îndepărtează-le aripile, picioarele şi acul. Gustul se îmbunătăţeşte prin fierbere sau prăjire. Şi fagurii pot fi mâncaţi. Ceara serveşte la impermeabili zarea hainelor şi la fabricarea lumânărilor. Câteodată există riscul ca mierea să conţină substanţe toxice, luate de la plantele otrăvitoare. Mirosul ar putea fi o indicaţie – dar aplică testul de verificare al comestibilităţii indicat pentru plante .
Viespile sunt periculoase. Caută o hrană mai binevoitoare.
Furnicile – majoritatea au o muşcătură usturătoare. Unele produc acid for-mic. Pot fi mâncate după ce sunt fierte cel puţin 6 minute pentru a scăpa de otravă.
Lăcustele şi greierii – au corpul rotofei şi picioarele musculoase. Plezneşte-le şi doboară-le cu o ramură înfrunzită sau cu o haină. Îndepărtează aripile, antenele şi picioarele scurte. Pot fi mâncate şi crude, dar mai bine prăjite – pentru a le omorî paraziţii.
Melcii, limacşii, viermii – trebuie mâncaţi proaspeţi, dar preparaţi.
Melcii se găsesc în apă dulce sau sărată şi pe pământ. Cei cu cochilii viu colorate pot fi otrăvitori. Melcii de mare nu sunt comestibili. Melcii şi limacşii culeşi vor fi ţinuţi nemâncaţi câteva zile sau hrăniţi numai cu plante verzi, comestibile, pentru ca în acest timp să elimine otrăvurile din corp. Înainte de a-i găti lasă-i să stea câtva timp în apă sărată, pentru a-şi curăţa măruntaiele. Se fierb 10 minute; se adaugă ierburi pentru gust.
Viermii, larvele conţin multe proteine. Înfometează-i o zi, sau stoarce-le murdăria. Pot fi uscaţi pe pietre încinse, la soare, apoi prin pisare se obţine un praf care se amestecă cu alte alimente.
* Pericole: numeroasele boli periculoase transmise de muşte sau alte insecte şi paraziţi invizibili pot fi luate din apa şi din hrana nefiartă.


Supravietuire: APA

Apa e vitală pentru buna funcţionare a minţii şi a corpului – iar de funcţionarea ambelor depinde viaţa ta.
O persoană adultă poate trăi 3 săptămâni fără hrană, dar numai 3-5 zile fără apă. 57% din corpul omenesc este apă şi pentru buna lui funcţionare această cantitate trebuie să rămână constantă. Inevitabil însă, datorită organelor, funcţionării şi metabolismului, corpul pierde zilnic 1,5-2 1 de apă prin urină, excremente, transpiraţie şi respiraţie. Un om poate suporta aceasta pierdere cam 3-4 zile, însă randamentul îi scade mult. După aceea urmează moartea.
În mod obiectiv, ştiinţific, ca să poată funcţiona eficient, orice om are nevoie zilnic de 2-3 1 de apă pe vreme rece şi cam de 4-5 1 pe vreme călduroasă. De la această necesitate vitală nu se poate face rabat, nu încape nici o tocmeală. Dar, dacă pe vreme călduroasă nevoia de apă este evidentă, pe timp de frig setea se ascunde: s-ar putea să-i simţi ghearele când e prea târziu.
Pierderea prin respiraţie şi transpiraţie creşte direct proporţional cu intensitatea efortului şi cu temperatura ambiantă. Voma şi diareea măresc şi ele pierderile. Toate pierderile trebuie înlocuite fie cu apa băută, fie cu apa conţinută în hrană.
Cum poţi reduce pierderile şi reţine apa în corp:
- Nu te epuiza. Odihneşte-te. Nu fuma.
- Evită încălzirea. Stai la umbră. Dacă nu găseşti un paravan sau un acoperiş, improvizează tu unul.
- Nu sta pe solul fierbinte sau pe suprafeţe încălzite.
- Controlează şi raţionează transpiraţia – NU apa.
- Nu mânca, sau mănâncă puţin (digestia consumă apa din corp). Mai ales grăsimile se digeră greu, au nevoie de multă apă.
- încearcă să bei mai ales seara.
- Nu vorbi. Respiră pe nas, nu pe gură. Se zice: a respira pe gură este ca şi cum ai băga mâncarea în nas.
Când ai apă destulă, bea mai multă decât simţi nevoia; când n-ai, micşorează transpiraţia (redu activitatea din timpul zilei şi lucrează sau călătoreşte noaptea) – dar nu raţionaliza apa. Fă rost de apă proaspătă înainte de terminarea proviziilor. Păstrează şi economiseşte rezervele, dar caută de la început o sursă de apă. NU aştepta!
Unde sa gasesti apa
Drumeţul rătăcit poate lupta cu setea sugând o frunză verde (deşi această acţiune nu-l ajută fiziologic – vezi mai înainte) sau controlându-şi intensitatea transpiraţiei (aceasta îl ajută). Dar până laurmă – el trebuie să găsească apă. Şi după ce a găsit-o, trebuie s-o facă bună de băut.
Apa poate fi procurată din: surse existente la suprafaţa pământului (râuri, pâraie, izvoare, heleştee, canaluri, bazine), surse subterane (ascunse sub un strat subţire de pământ, în zone umede, fântâni, peşteri, grote), alte surse (de exemplu sub nisipul din albia unor cursuri de apă în aparenţă secate, diferite gropi săpate pe loc, zăpadă şi gheaţă topite, rouă, plante, fructe, ploaie etc).
Nu este admisibil ca cineva din grup să rămână pasiv, să aştepte. Toţi trebuie să caute apă. Ploaia- fii atent la semnele de schimbarea vremii. Fii pregătit pentru căderea ploii: curăţă vasele murdare. Majoritatea materialelor pot fi impermeabilizate prin frecarea lor cu o lumânare, cu unt sau ceară. Pentru a dizolva coaja de sare depusă pe husele şi pânzele bărcii, clăteşte-le în mare. Chiar dacă pe ele mai rămâne ceva, va fi prea puţină ca să-ţi facă rău. Ca să aduni apa de ploaie – întinde hainele. Aceeaşi treabă poţi s-o faci şi cu frunze mari de copaci. Foloseşte scorburile din copaci sau jgheaburile formate de stânci. Dacă e timp, sapă o groapă în pământ şi căptuşeşte-o cu o foaie de pânză, prelată sau plastic. Sau cu hârtie uleiată, frunze etc.
Foloseşte orice poate să împiedice scurgerea apei spre solul care e la fel de însetat ca şi tine.
Firul de apă de ploaie care se scurge pe trunchiul unui copac înclinat sau pe o ramură groasă poate fi dirijat şi captat cu ajutorul unui soi de fitil lung, realizat dintr-o bucată de ţesătură (ruptă dintr- o haină) înnodată în jurul trunchiului sau ramurii, care să ajungă într-un vas. Sau, construieşte un mic baraj care să conducă şuvoiul de apă apărut spre o adâncitură din stâncă.
Culegerea apei de ploaie din copac.
Roua – poate să cadă în cantitate mare chiar în deşert, în locuri aride. Construieşte (din timp) capcane de rouă: suprafeţe strălucitoare cum ar fi dosul foliei termoizo-latoare (care se aşterne pe pământ pentru a dormi pe ea în excursie), sau capacul de la roata autoturismului, sau bucăţi din carcasa autoturismului, sau cutii de conserve. S-ar putea depune şi pe pietrele sau plantele din apropiere.
Scoală-te devreme şi verifică. Scurge roua în vase. Adună, suge roua cu bureţi sau cârpe. Sapă o groapă pentru rouă – pe care o căptuşeşti cu o prelată, pânză sau plastic – şi pune în ea pietre, sau bolovani curăţaţi, scoşi din nisipul deşertului. Roua se poate aduna pe ele şi apoi se scurge pe fundul gropii.
Zăpada – se topeşte neeconomicos, cu mult combustibil – şi se obţine puţină apă. Iar necesarul
este de 2-3 l/zi, de persoană! Zăpada poate fi topită şi în palmă – dar cu pericolul unor degeraturi.
Ca să topeşti zăpada, nu umple vasul sau cutia de conserve de pe foc. Pune câte puţină, nu toată deodată. Ar fi şi mai bine dacă vasul ar avea de la început puţină apă pe fund. Iar când termini de băut, lasă în vas puţină apă pentru următoarea topire. Îndeasă mereu zăpada în vas şi agită vasul în cursul topirii.
Bucăţile de zăpadă pot fi topite şi la soare, aşezate pe o cârpă neagră întinsă pe o stâncă. După ce se îmbibă, stoarce cârpa într-un vas. Cel mai bine topeşti zăpada când găteşti: cu acelaşi foc rezolvi toate treburile.
Zăpada de la adâncime este mai compactă şi se topeşte mai bine decât zăpada proaspătă, afânată de deasupra.
Nu bea apa care provine din zăpada îmbibată cu apă de mare.
Gheaţa – este o sursă bună de apă. Dacă însă mai ai şi altă sursă, nu irosi combustibilul ca să topeşti gheaţa. Trebuie făcută distincţia între gheaţa veche din mare şi cea nouă. Se va folosi numai cea veche, pentru că este mai puţin sărată. Topeşte puţin şi vezi ce gust are, cât de sărată este. Gheaţa veche e albastră, se sparge şi are colţuri boante. Cea nouă are culoare gri lăptos, iar spărtura este unghiulară, ascuţită.
Gheaţa luată dintr-un aisberg este bună, dar nu este recomandabil să te apropii de el căci se poate răsturna, chiar dacă aparent este fixat într-un câmp, de o banchiză – deoarece gheaţa de sub apă se topeşte mai repede decât cea de deasupra.
Apa din băltoacele de pe banchiză este de obicei bună de băut – dacă provine din gheaţă veche. Balta de lângă mal conţine apă sărată de la valuri, stropi, nu are apă bună de băut. Judecă situaţia, folosind bunul simţ. Şi gustă apa.
Apa de la suprafaţa solului. Sursele de apă pot fi descoperite prin indicii cum ar fi: potecile oilor, caprelor, vitelor; direcţia de zbor a păsărilor în timpul serii; orăcăitul broaştelor; cărările făcute de animale sălbatice care, în general, duc spre apă; prezenţa unor porţiuni cu iarbă deasă de culoare verde închis; prezenţa stufului, a trestiei, a sălciei, a plopului etc, chiar la altitudine mai mare.
Existenţa unor plante nu înseamnă automat că pe acolo este apă la suprafaţă. Mai caută şi alte semne. De exemplu – păsări agitându-se în deşert. Sau păsări rotindu-se deasupra a ceva. Sau drumurile bătătorite. Când întâlneşti una sau mai multe găuri în pământ, cercetează-le; acolo s-ar putea să fie un mic rezervor subteran.
Caută o oază. De obicei oazele sunt legate prin drumuri bătute de caravane. Noroiul – îmbibă o pânză, o basma sau un burete în noroi, apoi stoarce-o. Plantele – adeseori conţin apă. Plantele din familia cactusului sunt utile şi merită să fie
adunate, oricât de uscat şi pergamentos le-ar fi aspectul. Cu sau fără cuţit, taie-le vârful şi stoarce-le.
Zdrobeşte-le, cu o piatră – poate se scurge un lichid sau o zeamă mai vâscoasă. Dacă însă este lăptoasă,
nu o bea. Nu-ţi consuma energia scotocind prin tufişurile, sau pe lângă copacii din deşert ca să cauţi la suprafaţă rădăcinile ce conţin apă. Ele există (întinzându-se radial până la 15 m de tulpină), dar nu trebuie să fii sigur că le vei găsi. Oricum, solul trebuie cercetat la 1-2 m de copac. Dar nu consuma prea multă transpiraţie pentru această scormonire.
Plantele din junglă pot conţine apă proaspătă. Încearcă-le pe toate. De exemplu, tulpina (ca o trestie groasă) de bambus verde conţine adeseori un lichid potabil; bambusul galben şi crăpat a adunat în interior apă de ploaie. Dacă auzi clipocind înăuntru, taie, sau dă o gaură deasupra fiecărui nod. Din tija de bambus se poate face un vas foarte bun pentru apă.
Şi viţele, plantele căţărătoare, sunt foarte bune. Alege un fir, o tulpină groasă, o liană şi reteaz-o cât mai sus posibil. Apoi reteaz-o jos şi adună într-un vas zeama ce se scurge din ea (nu băga capătul tulpinii în gură ca să sugi din ea, s-ar putea să faci o iritaţie la gură sau pe piele).
Dar atenţie:
Dacă lichidul obţinut este lăptos, nu-l bea.
Despre extragerea laptelui din nuca de cocos.
Sau ia apa din frunze, înfăşurându-le (direct pe copac, sau tăiate) cu un sac sau o pungă de
plastic. Apa se evaporă din frunze şi se condensează pe folie. Aranjează o pantă, un loc în care
să se adune apa: un colţ de sac lăsat mai jos, un şanţ etc.
Culegerea apei de condensare de la plante
Vieţuitoarele indică apa:
Mamiferele – au nevoie de apă. Ierbivorele nu stau departe de apă (trebuie să bea în zori şi seara). Urmele animalelor converg spre apă; urmăreşte-le spre vale. Carnivorele nu au nevoie de apă; şi-o iau din corpul prăzii.
Păsările – vegetariene (porumbel etc.) nu stau departe de apă (beau în zori şi la apus). Când zboară în linie dreaptă şi pe jos – se îndreaptă spre apă. La întoarcerea de la apă zboară din copac în copac, odihnindu-se des. Păsările de apă şi cele de pradă nu beau des; nu sunt bune indicatoare pentru apă.
Insectele – albinele sunt foarte bune indicatoare. Ele se depărtează la max. 6,5 km de stup sau de apă. Furnicile depind de apă: o coloană de furnici care se caţără pe un copac probabil se îndreaptă spre un mic rezervor de apă. Majoritatea muştelor nu se depărtează mai mult de 90 m de o apă.
Reptilele – nu sunt bune indicatoare de apă.
Oamenii, băştinaşii – urmele şi potecile lor duc spre un izvor, un puţ sau o baltă. S-ar putea ca sursa de apă să fie acoperită cu crengi sau pietre, ca să-i reducă evaporarea. Pune capacul la loc. Apa subterană rezultă din ploi sau zăpezi care se infiltrează la mare adâncime în pământ, chiar dacă uneori solul la suprafaţă pare uscat. Procurarea apei de la adâncime necesită: efort, timp, unelte de săpat.
Nu-ţi cheltui energia într-un loc cald şi arid, căutând fără succes apa care s-ar putea să fie (sau nu) în subsol. N-are rost să cauţi, dacă nu sunt semne sau dovezi concrete că ar exista apă. Dacă ştii să simţi şi să descoperi (cu pendulul sau nuiaua) apa ascunsă, e grozav. Dacă nu, mai bine păstrează-ţi energia şi transpiraţia. Nu săpa niciodată cu frenezie şi la întâmplare. Merită să sapi: într-un teren cu iarbă verde şi deasă; sub o pantă; lângă plantele sau copacii care au nevoie de multă apă;, unde sunt semne că uneori, după o ploaie, locul respectiv devine un izvor.
În terenurile stâncoase apa subterană poate fi găsită pe unde este calcar, grohotiş. În timpul sezonului ploios apar izvoare pe fundul unor văi seci sau pe pantele laterale ale unor înălţimi învecinate.
Anumite forme de relief indică existenţa apei, mai ales dacă şi solul este umed:
a) Peşterile dintr-un ţinut calcaros; crăpăturile din stânci; izvoarele; locurile umede; băltoacele.
b) Falezele – caută apa la baza pereţilor calcaroşi. În zonele cu lavă (tufuri) vulcanică, pe falezele având aspectul unor ţevi de orgă, de obicei şiroieşte apa.
c) Văile pot avea izvoare, pâraie sau băltoace care apar în diverse locuri şi condiţii: de exemplu, acolo unde valea traversează o fâşie de lavă sau o adâncitură într-un teren nisipos, cu apă scurgându-se pe pereţii laterali.
d) O înălţime oferă avantajul unui punct de observaţie bun, din care se vede o suprafaţă mare de teren. Caută de sus zonele cu vegetaţie mai abundentă sau mai verde, dinspre fundul văii sau pe lângă acesta. Sapa un şanţ sau o groapă la baza zonei cu
plante verzi şi aşteaptă; sunt şanse să se umple cu apă. Pe de altă parte, vegetaţia prezentă pe un teren arid, dar plan şi orizontal, nu ne dă mari speranţe de găsire a apei.
e) Albiile râurilor uscate pot avea apă în punctul cel mai de jos al exteriorului oricărui cot. De asemenea, pot avea apă terasele amplasate deasupra albiei uscate.
f) Şisturile, rocile sedimentare, terenurile argiloase oferă adeseori apă dacă sapi în ele – mai ales sub o faleză. Şi dacă sunt umede.
g) în nisipul, pe plaja de la malul mării: încearcă în punctul cel mai de jos, între dune, pe partea opusă mării. După ce dai de apă, de umezeală, nu mai adânci groapa – s-ar putea să ajungi la apa sărată. Opreşte săpatul şi aşteaptă. Apa adunată va fi mai bună spre suprafaţă şi mai sălcie spre fund. la şi bea apa de la suprafaţă cu o scoică mare (e bună şi la săpat). Dar nu te omoară nici apa sălcie, băută câte puţin. Eventual sapă mai multe gropi – chiar şi în zona aflată deasupra urmei lăsate de nivelul
maxim al mării, în urma fluxului.
h) Pe insulele uscate şi aride adeseori poţi găsi apă dacă sapi găuri în depresiunile aflate la circa 30 m depărtare de mal, deasupra urmei lăsate de nivelul maxim al mării, de flux. Alambicul improvizat – dacă ai o bucată de aprox. 80 x 80 cm de folie din plastic, poţi încerca să „mulgi” solul din deşert. Metoda nu dă rezultate oricând, dar uneori poate produce chiar mai mult de
0,5 l/zi.
Într-un loc neumbrit sapă o groapă tronconică având la partea de sus diametrul de aprox. 1 m. şi suficient de adâncă ca să încapă în ea o găleată (sau orice alt vas cu gura mare). Întinde plasticul peste groapă şi fixează-i marginile cu pământ sau pietre (scoase din groapă). În centrul foliei pune o piatră, care-i va da o formă de con cu vârful în jos. Găleata sau vasul colector va avea gura cam la 5 cm sub vârful conului.
Alambicul solar
Soarele va încinge foarte tare aerul şi pereţii gropii de sub plastic – ceea ce va forţa evaporarea apei din pământ. Când aerul de sub plastic se saturează cu vapori de apă, pe suprafaţa foliei se condensează picături, căci folia este mai rece decât aerul de sub ea. Picăturile cad în vas. Instalaţia funcţionează şi noaptea, căci solul este cald, iar folia este rece. Totul este să ai răbdare.
Freacă faţa de jos a foliei cu nisip şi picăturile de apă formate vor curge mai uşor pe ea, dar vezi ca suprafaţa foliei să rămână curată. Dacă ai şi un furtun, o ţeava sau o trestie, poţi să-i înfigi un capăt în găleată. Vei putea suge apa cu ţeava, fără a mai demonta plasticul.

Apa fiind distilată are un gust stătut. Adaugă-i un vârf de sare, vars-o sau vântur-o dintr-o cană în alta. Din când în când verifică plasticul, să nu atingă pereţii gropii, căci s-ar pierde o cantitate de apă. Nici să nu atingă vasul sau găleata. Dacă plasticul este transparent, se poate vedea condensarea picăturilor.
Instalaţia colectează şi apa de ploaie. Ea funcţionează şi ca o capcană: broaştele, şerpii, alte animale mici care se strecoară înăuntru nu mai pot scăpa şi îţi completează hrana.
Atenţie: unele locuri, amplasamente, sunt mai productive decât altele. O gaură făcută în sol deasupra unui strat de stâncă seacă repede. Când producţia începe să scadă pregăteşte-te să muţi alambicul în altă parte.
Un loc bun poate da 1 l/zi timp de o lună. Dar jumătatea de litru de apă pe zi se obţine chiar şi în locurile proaste. O singură instalaţie nu produce apă suficientă pentru supravieţuirea unei persoane pe vreme caniculară, dar 2-3 bucăţi te pot ajuta să scapi.
Cazanul solar- este un echipament aflat în dotarea bărcilor de salvare care serveşte la fabricarea apei de băut. Se păstrează dezumflat. Când ai nevoie de el, îl umfli până ia forma de sferă, ca o minge. Distilarea apei de mare se face cu ajutorul căldurii de la soare, în mod asemănător cu funcţionarea alambicului -descrisă mai sus.
Dacă sunt disponibile mai multe astfel de mingi, când vremea este senină, leagă-le bine şi pune-le pe mare pentru a obţine cât mai multă apă de băut.
Trusa de desalinizare – poate exista în dotarea bărcii de salvare. Păstreaz-o ca rezervă dacă ai cazane solare în funcţiune sau dacă plouă.
Filtreaza apa
Orice apă găseşti trebuie s-o consideri poluată. În apă se pot găsi: impurităţi solide (anorganice, organice), chimicale (metale grele, halogeni), organisme vii (bacterii, viruşi etc).
Chiar apa (aparent) foarte curată poate fi contaminată. De la robinet curge apă poluată. Iar pârâul ispititor de la munte poate a trecut deja printr-un sat, sau pe lângă o stână, sau peste un animal mort. Deşi unii supravieţuitori au băut cele mai jegoase lichide fără să le cureţe şi nu au păţit nimic, pericolul îmbolnăvirii cu holeră, febră tifoida, dizenterie, enterită, chist hidatic ş.a.m.d. este prea mare, iar urmările prea grave, ca să-ţi permiţi riscul de a face ca ei.
Există diverse metode de purificare a apei:
a) Filtrează toată apa printr-o ţesătură sau batistă împăturită – ca să reţină suspensiile de rocă, nisip, rugină, praf. Sau, alt filtru improvizat: bagă într-o pungă de plastic, o cutie de conserve, un ciorap (curat), straturi succesive (grosime de circa 3 cm) de pietriş (jos), nisip, cărbune pisat. După filtrare apa trebuie dezinfectată cu una dintre metodele b , c , d. Filtrarea nu dezinfectează!
b) Fierbe-o bine cel puţin un minut (mai bine 10 minute, plus câte 1 minut pentru fiecare 300 m înălţime faţă de nivelul mării), apoi las-o să-şi depună toate suspensiile. Vasul pentru fiert poate fi confecţionat dintr-o trestie de bambus, cutie din hârtie, coajă de copac (salcie).
c) Toarnă în vas puţină tinctură de iod în soluţie 10% (5 picături la un litru de apă; 10 picături – dacă apa este tulbure). Lasă să stea aşa cam 1,2 ore. Dezinfectează şi marginea vasului, scurgând peste ea şi clătind-o cu puţină apă tratată, şi mai aşteaptă un timp. Sau foloseşte permanganat de potasiu.
d) Foloseşte tablete pentru tratarea apei (având ca substanţe active clor, iod, argint), respectând instrucţiunile de pe cutia lor.
e) Gustul apei poate fi îmbunătăţit adăugându-i puţină sare, sau vânturând-o dintr-un vas în altul.
Modalitati de filtrare

Supravietuire: FOCUL


Este foarte important să aprinzi un foc. Cu el poţi încălzi mâncarea şi băutura. Usuci hainele.
Te încălzeşti. Semnalizezi. Îţi dă curaj. Mintea funcţionează mai bine. Pentru aprinderea focului ai nevoie de combustibil + oxigen (aer) + temperatura de aprindere; adică: o scânteie sau o flacără + amorse + vreascuri. Plus gândire – şi răbdare.
Dar e bine să ştii din capul locului că s-ar putea să nu reuşeşti să aprinzi focul! La primele încercări – sau vreodată. Mai ales în condiţii foarte grele. Sau, chiar dacă îl aprinzi şi vremea este foarte rece, focul poate fi inutil: uneori dă atât de puţină căldură încât ca să te încălzeşti va trebui să stai deasupra lui, să te bagi în el – şi-ţi pârleşti hainele.
Nu încerca să aprinzi focul pe vreme rea, decât atunci când eşti silit de situaţie.
Iată şi alte sfaturi utile:
- Totdeauna aprinde focul înainte de lăsarea întunericului;
- Nu aprinde focul dacă nu ai nevoie de el;
- Mult mai bine te încălzeşti cu 2-4 focuri mici, între care să stai ghemuit, decât de la un singur foc;
- Pregăteşte şi adună mereu, chiar de la început, vreascuri, aşchii, rămurele, alt combustibil. Chiar dacă sunt ude, se vor usca la focul pe care-l vei face;
- Păstrează şi economiseşte vreascurile, aşchiile, crenguţele, combustibilul şi chibriturile; ele pot fi încălzite sau uscate cu căldura corpului;
- Alege cu grijă locul unde faci primul foc. Să nu fie sub un copac plin de zăpadă. Nici sub o stâncă care abia se ţine la locul ei. Nu foarte aproape de automobil.
- Totdeauna amenajează, pregăteşte locul în care faci focul. Pune lemnele şi aprinde-le pe o vatră din pietre, buşteni, sau într-o gaură în pământ – NU direct pe sol, la întâmplare. De exemplu, câteva bucăţi de tablă, resturi de avion, capace de la roţi auto, bolovani pot constitui o vatră minunată pentru foc, plus că re-flectă căldură;
- în jurul focului folosit la prepararea hranei amenajează nişte pereţi care să reflecte şi să concentreze căldura. Sau fă focul lângă un perete, o stâncă. Ori găteşte deasupra găurii sau vetrei din sol în care ai făcut focul. Oala poate să se rezeme pe pietroaie puse în picioare, pe crengi verzi, sau bucăţi de metal. Flăcările şi căldura pot fi dirijate spre adăpostul semideschis în care stai, cu ajutorul unui reflector amenajat din pietre, lemne, crengi. NU aprinde focul în cort;
- Nu face un foc prea mare: va consuma inutil prea mult combustibil. Deşi uneori ar putea fi bun: la semnalizare, la uscarea hainelor. Oricum, e mai avantajoasă cantitatea unor focuri succesive mai mici, decât calitatea unuia singur mai mare;
- Nu consuma inutil chibriturile încercând să aprinzi un foc rău pregătit sau ca să aprinzi ţigări, când ai la dispoziţie alte metode;
- Chiar dacă ai un foc sau chibrituri, învaţă şi an trenează-te să aprinzi focul fără chibrituri.
S-ar putea să ai nevoie de această îndemânare mult mai repede decât te aştepţi.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Cu ce faci focul:
Amorsele pentru aprinderea focului/ac jumătate din treaba chibritului. Cealaltă jumătate o face scânteia, căldura sau flacăra. Completează-ţi şi sporeşte-ţi mereu rezerva de amorse pentru aprinderea focului: iască, praf de la carii de lemn, scame, fire din bumbac, rumeguş uscat, aşchii de lemn, sfoară despletită, scame de la fese sau bandaje, pânză, fire de lână, pene, scame din buzunar, bucăţi din cuiburi de pasăre, orice fel de praf, aşchii uscate ciocănite între două pietre, plută fărâmiţată, ace de pin. La care adaugi 1-2 picături de gaz (petrol lampant) – dacă ai.
Păzeşte-le cu grijă. Păstrează-le uscate. Poartă acest combustibil fragil şi valoros într-o cutie, o sticluţă sau în portofel. Ori de câte ori poţi, pune-le la soare să se usuce. Sau, expune-le la altă sursă de căldură. Scopul e să fie foarte uscate (ca tutunul).
- Vreascurile: adună-le de peste tot şi păstrează-le la căldură, uscate. Foloseşte orice material:
hârtie (bani), fotografii, acte de identitate, crenguţe, tufe răşinoase, resturi de hrană, resturi de hârtie (ambalaje), cârpe, aşchii de lemn, plută, pene, iarbă uscată, coajă de copac, bucăţi de crenguţe cojite (astfel ca fâşiile de coajă să se onduleze în afară, ca la o minge de badminton), rădăcini, cetină, ulei de la motor (dacă nu ai vreun vas – îl scurgi direct pe sol, înainte de a se congela în motor), cuiburi de pasăre, frunze de palmier, ferigă.
Atenţie: NU folosi toate vreascurile pentru focul acesta. Mai lasă câteva şi pentru următorul foc, cel de mâine.
- Combustibilul: adună o rezervă imensă (de două ori mai mult decât apreciezi la început) din orice material care poate arde: crengi, buşteni, copăcei, tufişuri, bălegar, găinaţ, căzături de copaci, lemne sau cărbuni aduşi de apă pe ţărm, oase, lemn putred, componente din vehicul, plante. Lemnul uscat, necăzut pe pământ care poate fi doborât, rupt, despicat (cu o pană din piatră ascuţită), cioplit – este mai bun decât cel căzut pe sol (umed, îngheţat, putred). Lemnele verzi ard când sunt băgate în foc puternic. Orice fel de combustibil trebuie mai întâi mărunţit la dimensiunile necesare, convenabile.
Încearcă să foloseşti drept combustibil orice material găseşti. Dar mai întâi încearcă o cantitate mică, să vezi dacă arde. În cazul în care e e bun, foloseşte-1 mereu. Înainte de aprinderea focului: stropeşte combustibilul cu gaz (petrol lampant), benzină sau
spirt. Stropeşte vreascurile. Pune 2 picături pe amorse. După ce torni o cană peste o grămadă de lemne, poţi aprinde imediat un foc zdravăn.
De asemenea, uleiul, parafină şi spirtul solid pot să pornească bine focul. Dar niciodată NU turna sau arunca gaz, benzină etc. într-un foc sau pe flăcări.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Cu ce aprinzi focul:

Când călătoreşti departe de civilizaţie, e obligatoriu să ai la tine cel puţin do«4 metode de a aprinde focul: una asupra ta, iar cealalată în rucsac. Nu folosi chibriturile sau bricheta dacă ai la dispoziţie alte mijloace.
- Cu chibrituri: pentru a valorifica mai bine fiecare chibrit, nu încerca să aprinzi cu el direct focul, ci aprinde mai întâi o torţă – fabricată din hârtie, iarbă, vreascuri uscate; sau cel mai bine o lumânare.
Poţi să spinteci un chibrit în lungime ca să faci mai multe. Când aprinzi un astfel de chibrit subţire, apasă-i măciulia pe cutie cu degetul.
Fereşte-le de vânt, aprinzându-le în spaţiul dintre palme, cu măciulia în jos -astfel ca eventualul curent care pătrunde printre degete să împingă flacăra în sus spre băţ. Dacă s-au umezit, usucă-le prin ştergere cu părul, sau frecându-le puternic între palme (cu măciulia în afară). Un chibrit umed trebuie lovit oblic pe cutie -nu frecat în lungul ei.
Chibriturile trebuie păstrate într-o învelitoare impermeabilă, dar astfel încât să nu se frece, să se sfărâme, ciocnească sau să se autoaprindă.
- Cu bricheta (de buzunar, de la automobil): foloseşte-o numai pentru aprinderea focului. Ţigările se vor aprinde altfel: de exemplu de la soare, cu o lentilă.
- Cu o lentilă convexă – poţi aprinde amorsa şi vreascurile de la razele soarelui. Anumite lentile (convergente) dau rezultate mai bune, altele mai slabe, iar unele (cele divergente) nu aprind deloc. Sunt bune lentilele de la ochelarii persoanelor presbite
(cu dioptrii „plus”). Geamul de la ceas este prea puţin convex, nu concentrează suficient razele soarelui. Cel mai bine e să suprapui două lentile – fie de la aceeaşi pereche de ochelari, fie de la două perechi (de la două persoane); şi mai bună e o combinaţie de 4 lentile suprapuse.
Lentilele binoclului sau lunetei de la puşcă sunt foarte bune (pentru aprinderea focului ele trebuie demontate).
Încearcă şi cu obiectivul fotografic demontat, sau cu dosul aparatului fotografic deschis. În poziţia „B” obturatorul rămâne deschis cât timp se apasă pe butonul declanşator. Deschide diafragma la maxim.


Supravietuire: FRIGUL


Foarte importantă este sesizarea şi înţelegerea pericolului în care te afli, căci adeseori frigul atacă pe ascuns, insidios: mai întâi amorţeşte sau adoarme vigilenţa simţurilor. Dar dacă eşti atent, chiar fără pregătire sau cunoştinţe speciale de luptă cu frigul, poţi să-ţi dai seama despre ce e vorba când începi să tremuri sau îţi clănţănesc dinţii.
Acest semnal dat de corp trebuie să te trezească, să te îmboldească să acţionezi pentru a te încălzi, ca să scapi de degeraturi, îngheţ, chiar moarte. Să nu uităm însă că în viaţa normală frigul aduce şi unele foloase: căleşte organismul, slăbeşte microbii, păstrează alimentele ş.a.m.d.
Protecţia împotriva frigului înseamnă: adăpost, izolaţie, căldură.
PANA LA GASIREA UNUI ADAPOST
Pe vreme geroasă NU sta până începi să te zgâlţâi de frig deşi tremuratul este normal şi inerent. Nu mai aştepta – atâta timp cât poţi şi nu eşti împiedicat, fă ceva să te încălzeşti: mişcă-te mereu, fără oprire.
Tropăie. Ţipă. Trage-te de urechi, de nas, de buze. Strâmbă-te. Acoperă-ţi faţa cu mâinile. Sau loveşte-te, bate-te cu mâinile şi cu pumnii pe corp, piept sau spate. Strânge şi desfă pumnii. Suflă în pumni, pe palme. Bagă mâinile sub haine (în pantaloni sau la subţiori). Îndoaie, dezdoaie, mişcă degetele de la mâini şi de la picioare.
Dacă te dor degetele de la picioare – de exemplu, când eşti pe o plută – ridică-le în sus şi ţine-le aşa unu – două minute. Îndoaie labele picioarelor. Roteşte gleznele. Roteşte umerii, şoldurile.
Lărgeşte hainele prea strânse pe corp. Încheie toţi nasturii de la haine. Lipiţi-vă unii de alţii. Atenţie la vânt şi la ploaie – căci ele măresc mult pericolul de îngheţ. Căzătura sau scufundarea în apă amestecată cu gheaţă şi zăpadă este un pericol clar, iminent,
de îngheţ. După ce te-ai încălzit, menţine-te în această stare muncind (fizic). Munceşte, mişcă-te cu vioiciune până ajungi la adăpost, la căldură. Iar după aceea – fii atent în continuare, căci necazurile nu s-au sfârşit încă.
ÎMBRACĂ-TE CÎT MAI GROS
Capul, degetele, încheieturile mâinilor, genunchii şi gleznele sunt extremităţi care pot pierde căldura din corp. (Capul pierde cam 30% din căldura corpului, deşi are numai 6-7% din suprafaţa totală). Acoperă-le, înfăşoară-le: de exemplu genunchii, dacă stai pe ei când sapi, aprinzi focul sau îngrijeşti un bolnav.
Dar nu bloca circulaţia sângelui când legi învelişul. Fii atent ca îmbrăcămintea de orice fel să nu fie prea strânsă pe corp, mâini, picioare sau gât. În gât sunt senzorii pentru temperatura exterioară; pentru buna adaptare a corpului la situaţie trebuie asigurat contactul gâtului cu aerul exterior.
O circulaţie slabă a sângelui = degerătură.
Buna circulaţie a sângelui mai ales la picioare este vitală. Prea mulţi ciorapi îndesaţi în ghetele devenite astfel strâmte – dau rezultate mai rele decât fără nici un ciorap. Lasă şireturile largi. Verifică des dacă apare vreo amorţeală în picioare sau labe.
Când stai un timp mai lung în umezeală şi frig, caută să-ţi fie totuşi picioarele cât mai uscate.
Usucă ciorapii şi încălţămintea în fiecare noapte.
Foloseşte mai bine ceea ce ai: acoperă-ţi corpul cu cât mai multe straturi de îmbrăcăminte şi caută să reţii cât mai mult aer lângă corp. Ziarele înfăşurate în jurul corpului, stivuite sub sau peste corp, sunt un excelent izolator termic. (învelişul din ziare păstrează mâncarea caldă; iarna fereşte parbrizul de îngheţ).
O pungă mare sau un sac de hârtie tras pe cap, cu două găuri pentru ochi. devine o cagulă care păstrează căldura necesară supravieţuirii.
FA-TI UN ADAPOST

Nu transpira: deloc, sau cât mai puţin (sudoarea şi umezeala distrug izolaţia termică a hainelor, condensează pe piele, pot îngheţa). Este de importanţă vitală să nu transpiri.
Când lucrezi, nu te îmbrăca cu toate hainele – exceptând cazul în care e viscol şi sapi cu frenezie să faci un adăpost.
Când te opreşti din activitate, pune-ţi la loc toate hainele pe care le-ai scos, ba chiar şi altele -
dacă ţi-e frig. Poate că manevrele acestea ţi se par un deranj inutil, dar ele sunt absolut necesare pentru
mărirea randamentului organismului şi evitarea degeraturilor, a îngheţului.
Supraveghează-ţi ritmul de lucru. Munceşte încet, dar sigur şi eficient -afară de cazul când sapi contra-cronometru pentru a construi un adăpost. După fiecare repriză de lucru de 30 minute fă o pauză de 5 minute.
Ai grijă de echipament: îmbrăcămintea trebuie ferită şi îngrijită. Chiar dacă frigul nu ţi se pare prea tare sau situaţia prea gravă, nici o bucată de îmbrăcăminte nu trebuie aruncată ori desconsiderată.

Cum să menținem focul pentru mai mult timp si poate cu mai puțin fum (dacă lemnul nu este prea umed), cum putem să ne incălzim mâncarea rapid si eficient atunci când ne găsim in pădure in situații extreme? O idee veritabilă – Făclia de Foc Suedeză.


Supravietuire: Cum să aprinzi focul cu o sticlă de apă – VIDEO



.


Supravietuire: Cum să aprinzi focul cu o bucată de gheaţă – VIDEO


Se ia o bucată de gheaţă, se curăţă bine până devine limpede precum cristalul şi se pune la soare în dreptul unei grămăjoare de iarbă uscată. Aparent surprinzător pentru unii, în funcţie de intensitatea soarelui, în scurt timp, iarba se va aprinde. De asta fizica e o ştiinţă minunată! Perfect.
.


Supravieţuirea in Teren Muntos


Supravieţuirea în teren muntos
Supravieţuirea în munţi presupune tehnici şi proceduri caracteristice. Muntele, aşa cum ştim şi din popor, are legile sale nescrise, pe care dacă nu le respecţi, plăteşti, iar preţul într-o astfel de situaţie poate fi chiar viaţa. Pregătirea pentru a supravieţui în munţi trebuie să se axeze pe faptul că mediul montan este unul extrem de imprevizibil. Vremea are caracteristici aparte: într-o singură zi, la munte pot cădea mai multe tipuri de precipitaţii (ploaie, burniţă, lapoviţă, ninsoare); temperaturile sunt mult mai scăzute şi precipitaţiile mai abundente decât în alte zone; cu cât este mai mare altitudinea, cu atât mai scăzute temperaturile. De aceea, atunci când este preconizată desfăşurarea unor acţiuni în mediul montan, trebuie să aibă asupra lor echipament de protecţie împotriva frigului şi a ploii, chiar dacă sunt planificate a se desfăşura vara. O piesă extrem de importantă în mediul montan este sacul de dormit. Un sac de dormit bun va oferi confortul necesar odihnei, precum şi puterea de a o lua de la capăt în ziua următoare. Dacă nu există un sac de dormit, acesta poate fi improvizat din frunze uscate, ace de brad, etc.
Video 1 – Ray Mears: Extreme Survival – Mountain Survival

Alte elemente necesare supravieţuirii sunt: o jachetă impermeabilă, un cuţit, chibrituri păstrate într-o pungă pentru a nu se uda, o busolă de calitate, o hartă, o lanternă, raţii pentru situaţii de urgenţă şi mijloace de semnalizare (oglindă, grenade fumigene etc.).
Natura termenului este un alt factor important ce influenţează şansele de supravieţuire în mediul montan. Diferenţele mari de nivel, terenul accidentat acoperit de vegetaţie deasă, specifice mediului montan, îngreunează mult deplasarea. Deplasarea în mediul montan presupune existenţa permanentă a riscului de accidentare. Entorsele, luxaţiile şi fracturile membrelor sunt cele mai frecvente. De asemenea, observarea şi orientarea sunt mult îngreunate. Acestea pot determina întârzieri în deplasare, precum şi rătăcirea. Lipsa reperelor pentru orientare poate cauza frustrare şi iritare, iar aceste stări negative contribuie la înrăutăţirea situaţiei.
Video 2 – Ray Mears: Extreme Survival – Mountain Survival
De aceea, pentru a supravieţui în mediul montan, militarul trebuie să respecte câteva reguli:
  • “Echipează-te corespunzător!”: supravieţuirea în munţi necesită echipament corespunzător;
  • “Nu te deplasa pe întuneric!”: dacă nu ai mijloace de vedere pe timp de noapte, nu te deplasa pe întuneric deoarece va creşte riscul de accidentare;
  • “Nu îţi construi adăpost pe văi!”: aşa cum am mai menţionat, vremea în mediul montan se poate schimba extrem de rapid, iar formarea unor torente în urma precipitaţiilor te poate surprinde;
  • “Deplasează-te pe linia de cotă!”: încearcă să stai pe aceeaşi altitudine pentru a-ţi uşura deplasarea.
Video 3 – Ray Mears: Extreme Survival – Mountain Survival
Orice situaţie de supravieţuire implică procurarea hranei şi a apei. Mediul montan caracteristic zonelor temperate şi tropicale oferă destule oportunităţi de procurare a hranei şi apei. Cu toate acestea, trebuie să fii precaut atunci când alegi o anumită plantă sau un animal pentru hrăna. Majoritatea factorilor nocivi dispar o dată cu fierberea sau gătirea lor la foc. Totuşi, există toxine care nu dispar o dată cu fierberea (vezi ciupercile) şi acestea pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorului. O plantă consumată de animale nu este un indiciu obligatoriu că ar fi comestibilă şi pentru om. Pentru a fi sigur că hrana este comestibilă, aceasta trebuie gătită foarte bine. Înainte de a o consuma, consumatorul trebuie să deguste hrana şi să aştepte câteva minute pentru a vedea dacă există reacţii adverse, după care poate trece la consumarea acesteia. Apa este de preferat să fie fiartă înainte de a fi consumată.
Video 4 – Ray Mears: Extreme Survival – Mountain Survival
Regulile şi aspectele precizate anterior nu acoperă toate situaţiile care pot fi întâlnite în mediul montan. Ele însă oferă o bază pentru studiu şi lucru practic. Recomandarea utilă tuturor este ca înainte de a pleca la drumetie să se documenteze asupra aspectelor legate de mediul natural în care vor acţiona. Documentarea trebuie să aibă ca finalitate pregătirea echipamentului, precum şi pregătirea teoretică pentru a înfrunta mediul natural în care va acţiona.
Găsirea vânatului …
Urme şi semne: dacă înveţi să citeşti semnele nu totdeauna evidente pe care le lasă animalele – vei şti peste ce-o să dai şi cum le poţi vâna. Numai mamiferele mari umblă ziua. Majoritatea mamiferelor mici umblă şi se hrănesc noaptea, la fel şi cele care le vânează.
Urmele dintre vizuină şi locul de adăpat sau de hrană sunt mai vizibile pe teren moale: pământ umed, zăpadă, nisip umed. Vechimea urmei rezultă din claritatea conturului şi conţinutul de apă: cu cât este mai netă, cu atât este mai recentă. Dimineaţa devreme verifică urmele de aproape, pe lângă sol. Dacă roua sau pânzele de păianjen sunt deranjate, urma este proaspătă. Tunelurile făcute prin tufişuri şi crengile rupte de-a lungul traseului indică mărimea animalului care le-a făcut. Dacă frunzele rupte nu s-au veştejit şi crengile rupte sunt verzi, elastice, înseamnă că urma este proaspătă.
Urmele de la hrănire: coaja de copac muşcată, resturile de hrană indică prezenţa animalului şi poate sugera ce momeală să foloseşti la capcane.
Excrementele: mărimea şi cantitatea lor indică felul animalului; cele vechi sunt tari, fără miros, cele proaspete sunt moi şi au miros. Muştele îţi atrag atenţia către ele. Desfă o bucată ca să vezi ce a mâncat animalul – şi ce momeală ai putea pune. Cantităţile mari de găinaţ indică prezenţa cuiburilor de păsări. Găinaţul păsărilor care se hrănesc cu seminţe este mic, puţin cantitativ şi moale, aproape lichid (arată că este apă în apropiere); al celor de pradă – care se hrănesc cu carne – conţine resturi nedigerate.
Pământul scurmat arată activitatea unor animale care căutau insecte, rădăcini sau tuberculi. Bulgării sfărâmicioşi şi moi arată că urma este proaspătă. O băltoacă de noroi dovedeşte că pe acolo s- au bălăcit porci.
Mirosul şi zgomotul pot ajuta la identificarea animalelor. Pe vreme rece, geroasă, respiraţia animalelor produce un norişor de abur care poate fi văzut de departe (la fel ca şi respiraţia ta!).
Vizuini: unele sunt uşor de găsit. Cele ascunse pot fi demascate de urme sau de excremente. Vânătoarea: şansele cele mai mari le ai cu animale mici şi insecte. Du-te la vânătoare înarmat mai întâi cu bun simţ, cu logică şi minte. Nu te aştepta să reuşeşti de la început. Succesul vine încet, pe măsura exerciţiului şi a creşterii îndemânării.
Armele
Foloseşte orice fel de armă. Praştia făcută cu elasticul de la bretele şi o bucată de piele luată de la un animal mort. Beţe, ghioage, suliţe. Cuţite. Pietre. Praştia din sfoară, arcul cu săgeţi, o puşcă. Ascute bine cuţitul.
Arcul cu săgeţi: este cea mai eficientă armă improvizată, uşor de fabricat şi simplu de mânuit. Băţul trebuie să fie din lemn cât mai uscat; dacă nu ai decât lemn umed, fă mai multe arcuri, ca să-l înlocuieşti pe cel folosit şi care-şi pierde repede elasticitatea.
Lungimea optimă a băţului: de la şoldul drept până la palma mâinii stângi (ţine braţul stâng întins în diagonală). Lăţimea: cam 5 cm la mijloc, se subţiază la 1,5 cm la capete. Crestează câte un şanţ pentru prinderea corzii la 1,5 cm de fiecare capăt al băţului. După fasonare, unge băţul cu ulei sau grăsime.
Coarda poate fi făcută dintr-o fâşie sau un şiret din piele (lată de 3 mm), o sfoară, viţe sau fibre împletite. Coarda montată pe arcul neîncordat va sta foarte slab întinsă; tensiunea adevărată apare numai când se încordează arcul. Când nu foloseşti arcul, e preferabil să ţii coarda neagăţată pe băţ.
Pescuitul
Cele mai multe specii de peşti sunt comestibile. Peştii otrăvitori trăiesc mai ales la tropice, aproape de malul apei. Nu uita însă că peştele mâncat măreşte setea.
Mai întâi stai şi observă obiceiurile peştilor, ce fel de hrană preferă şi cum o iau, apoi foloseşte-ţi mintea pentru a-i prinde.
Unde? Un loc propice pentru pescuitul cu undiţa este acolo unde apa are adâncimea mai mare şi este liniştită atât dimineaţa, cât şi seara. În râurile puţin adânci – în bălţile de sub sau de după praguri.
După sau sub pietre. Sub mal. Sub o cascadă. Dar încearcă şi în alte locuri.
Când? Pescuieşte la reflux, când apa se retrage. Una dintre zonele cele mai bogate în hrană este situată între limitele apei crescute şi apei retrase (flux şi reflux).
Pescuieşte în zori sau la asfinţit. Peştele este atras de lumină. Peştii zburători pot fi atraşi pe plută sau în barcă dacă reflectezi lumina unei lanterne, chiar şi a lunii, pe o pânză, pe o cămaşă sau o tablă; trebuie prinşi imediat după ce au căzut înăuntru, altfel sar înapoi în apă. Creveţii, crabii şi racii pot fi prinşi folosind o combinaţie de metode: căutarea în locurile cu
adâncime mică, iluminare cu o torţă sau o lanternă şi utilizarea unei plase.
Cum? O undiţă poate fi improvizată destul de uşor: sfoara – din fire scoase dintr-o ţesătură, o haină sau o cârpă; cârligul – dintr-un ac îndoit (deşi ar fi mult mai bun un cârlig adevărat) ş.a.m.d.
Cârligul mai poate fi făcut şi din os, sârmă sau lemn. Pentru a evita muşcarea sau ruperea sforii, cârligul va fi legat de sfoară prin intermediul unei sârme subţiri. Încearcă cu diferite momeli: râme, viermi, fluturi, lăcuste, came crudă, pâine, mămăligă, pene, plastic, măruntaie de peşte, cârpă colorată sau metal strălucitor.
Smuceşte în sus şi în jos prin apă momeala mai grea, din metal, pentru a atrage peştii (cârligul şi momeala trebuie să fie suficient de grele ca să se scufunde repede).
Se mai poate pescui şi cu priponul, în care scop se foloseşte un fir de cordelină lung de 2-3 m, ancorată de un pom, şi un fir de nylon cu 10-15 cârlige, pe care se prinde momeala. Cârligele se aruncă în apă seara şi se scot dimineaţa.
În zilele călduroase se poate pescui cu mâna şi coşul. În zilele geroase, când apa îngheaţă, se poate pescui la copcă.
Un alt procedeu constă în schimbarea cursului unui pârâu (pârâiaş) pe o altă albie, timp de 3-4 ore. După scurgerea şi secarea apei, peştele rămas în băltoace se prinde cu mâna.
O undiţă legată de un zmeu va putea ajunge departe deasupra apei – mărind şansele de succes. Sfoara undiţei va fi legată de sfoara zmeului astfel încât să se poată desprinde uşor, fără a trage şi a scufunda zmeul. De exemplu cu un ac îndoit, într-un singur loc, astfel încât smucitura produsă de muşcătura peştelui să provoace desprinderea. Sau, prinderea celor două sfori va fi făcută astfel încât desprinderea de pe mal să poată fi comandată de pescar.
Alte metode de pescuire:
a) Prinde peştele cu mâna goală, căutându-1 sau zgândărindu-1 sub pietre. Nu te strădui să-l apuci – bagă mână sub el şi aruncă-1 pe mal. Noaptea, când peştele stă liniştit în locuri cu apă domoală şi mică, se poate pescui cu ajutorul unei furculiţe sau ţepuşe ascuţite, prinsă rigid de un lemn cu lungimea de aprox 60-100 cm, cu grosimea de 3-4 cm. Atrage peştele cu lanterna şi înfinge furculiţa în el.
b) Umblă prin apa mică şi loveşte peştele cu băţul, înţeapă-1 cu o suliţă, sau prinde-l în plasă. S-ar putea ca aceste manevre să poată fi executate şi de pe mal.
c) Mână mai întâi peştele spre bălţile învecinate mai puţin adânci, acolo va fi mai uşor de prins. Peştii pot fi împinşi aruncând în apă corali sau crustacei arşi şi pisaţi (adică var), bătând apa cu un băţ etc.
d) Fabrică o plasă din orice sfoară sau sârmă ai la îndemnă. Din pânză se poate face o plasă, tocmai bună pentru creveţi. O bucată de plasă cu forma aproxi-mativ dreptunghiulară poate fi întinsă de-a latul râului între doi oameni – care merg repede prin râu, ridicând totodată pietrele de la fund şi săltând des plasa afară din apă, aproape de fiecare dată cu ceva pradă prinsă.
Cum sa gatesti
A. Curăţă alimentele la interior şi exterior, cât mai repede după ce le-ai adunat.
B. Oricând poţi, prelucrează hrana la foc (prin fierbere, coacere sau prăjire).
C. Usucă la foc sau la soare hrana care prisoseşte (carne, peşte).
În condiţii de survival cea mai bună metodă de gătit este fierberea. Dacă se poate, bea şi apa în care ai fiert. Hrana scoasă din mare se fierbe în apă de mare. La fiertura de peşte sau de carne adaugă plante.
Dacă nu ai un vas în care să găteşti şi să fierbi, atunci coace deasupra focului sau jăraticului carnea înfiptă într-o crăcăna. Sau înveleşte carnea în lut, noroi sau frunze umede, fără a o curăţa de piele, şi coace-o în jăratic.
Pentru sacrificare, animalul prins şi omorât se agaţă cu capul în jos de o creangă sau de un cui; i se taie beregata, se scurge bine sângele şi se jupoaie imediat, după care se scot măruntaiele.
Eviscerarea se face cu mare grijă pentru a nu sparge intestinele. Atenţie mare să nu-i spargi vezica biliară (fierea), căci carnea devine amară. După o tratare sumară cu sare şi după uscare, pielea poate fi folosită ca aşternut sau îmbrăcăminte.
Toate părţile unui animal sunt comestibile, inclusiv părţile cărnoase ale craniului. Oasele nu se aruncă: se sărează, se pun la fum puternic, apoi se depozitează împreună cu carnea într-o cutie închisă ermetic, care se introduce în apă rece. Carnea împreună cu cartofii, tuberculii sau rădăcinoasele se pot consuma ca felul doi, iar oasele se folosesc la ciorbe. Este bine ca prăjirea să se facă direct pe jar sau pe grătar.
Dacă pe moment nu ai foc şi este foarte frig, lasă carnea să îngheţe tun. Ca să mănânci, cojeşte sau taie felii foarte subţiri pe care le încălzeşti până aproape de temperatura de topire. Păsările vânate se opăresc cu apă clocotită şi se jumulesc de pene. Apoi le despici şi le scoţi intestinele, după care le găteşti sau le afumi. Fulgii pot fi folosiţi ca un bun material termoizolant la încălţăminte, îmbrăcăminte sau aşternut.
Păsările şi mamiferele mari pot fi gătite întregi sau pe părţi. Carnea animalelor mari se fierbe înainte de a se pune la fript, pentru a se înmuia şi frăgezi.
Peştii se curăţă de solzi, apoi li se scot branhiile, se spintecă pe burtă şi se aruncă vasele de sânge şi intestinele. Se taie şi se aruncă capul, se spală în apă curată, după care se frig sau se fierb. Eventual se sărează, apoi se pun la uscat sau la fum timp de 2-3 zile. Se pot consuma cruzi sau gătiţi. Peştii pot fi fripţi pe un grătar improvizat, direct pe jar sau înşiraţi pe un băţ care se învârteşte deasupra focului.
Broaştele sau şerpii se decapitează şi se jupoaie înainte de a fi gătiţi (pielea lor poate fi toxică). Părţile otrăvitoare ale animalului (de exemplu capul de şarpe) se aruncă. Spintecă-i abdomenul şi răsuceşte-i pielea înapoi ca şi cum ai scoate o mănuşă. Aruncă pielea şi măruntaiele. Broaştele, şerpii neveninoşi, şopârlele pot fi fripte (prăjite), susţinute de un băţ sau pe o sârmă introdusă în corp. Şerpii mari sau tipării trebuie întâi fierţi şi numai după aceea preparaţi. Ouăle lor sunt comestibile şi se pot consuma crude, fierte sau jumări. Broaştele ţestoase se fierb până li se desprinde carapacea de corp.
Moluştele şi Crustaceii (stridii, midii, crabi, raci) trebuie lăsate peste noapte în apă curată ca să se cureţe.
În loc de sare se poate folosi cenuşă de cicoare.
Rădăcinile multor alimente de origine vegetală devin comestibile abia după ce florile s-au scuturat. De toamna până primăvara rădăcinile sunt mai bogate în amidon. Rizomii şi tuberculii care conţin amidon trebuie să fie prelucraţi cu căldură: prăjiţi, copţi sau fierţi, altfel amidonul crud se digeră greu. Majoritatea sunt toxici şi greu digerabili în stare crudă. Orice rădăcină trebuie bine gătită: se spală în apă curată, se fierbe până se înmoaie, apoi se frige pe pietre încinse în jăratic. Pentru ca focul să le
pătrundă mai iute, taie-le în cubuleţe. Verifică dacă s-au copt cu ajutorul unui beţişor ascuţit.
Fructele şi boabele se consumă de obicei crude. Grăunţele şi fructele cu coajă tare se coc şi se mănâncă numai după curăţare. Coacerea se poate face într-un vas metalic, pe o tablă sau pe o plită, iar în lipsa acestora se poate folosi o piatră sau o lespede întinsă ori scobită. Numeroase fructe sunt cultivate şi deci cunoscute.
Unele fructe pot fi păstrate în stare uscată. Pentru uscare lasă-le să stea întinse, răsfirate în strat gros de o bucată, vreo 10 zile, dar nu în bătaia directă a soarelui. Fereşte-le de umezeală (ploaie sau rouă).
Când mânănci muguri, frunze sau mlădiţe, alege numai părţile de culoare verde deschis. În afară de plantele care se consumă de obicei crude, în salate (untişorul, măcrişul, păpădia), toate celelalte se fierb în mai multe ape, pentru a se înlătura aciditatea şi gustul amar. Mugurii sunt fragezi primăvara şi vara. Unii pot fi mâncaţi în stare crudă; alţii trebuie gătiţi: spală-i cu apă curată, freacă şi curăţă perii, fierbe-i în puţină apă – astfel încât să se coacă în aburi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu