marți, 5 iunie 2012

Stiinta vs Dumnezeu


Viorel Muha

*
Stiinta vs Dumnezeu – o conversatie extraordinara despre a fi si a crede
In spatiul cel mare al Facebook si al retelelor de socializare, locul unde circula de toate pentru toti, circula si o asa-numita conversatie intre un profesor ateist si un elev stralucit al sau (ghiciti cine?). Va invitam sa va delectati cu o interesanta si savuroasa conversatie condimentata din plin cu delicioase argumente religioase si stiintifice. Nu se stie cui ii apartine textul original si inclinam sa credem ca este doar o demonstratie a talentului urban popular. Cei care au studiat mai atent textul nu au intarziat sa-i aduca critici, sa-i demonstreze punctele slabe, erorile, cele cateva nonsensuri. Sunt destule, ce-i drept, insa nu asupra lor ne-am dori sa ne concentram. Savurati pur si simplu textul si nu-i cautati nod in papura. Este emotionant si interesant. Spuneti-ne apoi ce parere aveti:

Dumnezeu vs Stiinta: Conversatie intre un profesor ateist si un student genial
Profesorul: Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Studentul: Da, domnule.
Profesorul: Asadar, crezi in Dumnezeu?
Studentul: Intru totul.
Profesorul: Este Dumnezeu bun?
Studentul: Desigur.
Profesorul: Este Dumnezeu atotputernic?
Studentul: Da, este.
Profesorul: Fratele meu a murit de cancer chiar daca s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute. Cei mai multi dintre noi incearca sa ii ajute pe ceilalti cand sunt bolnavi. Dar Dumnezeu nu. Nu a facut-o. Cum este atunci Dumnezeu bun? Hmmm?…
(Studentul tace.)
Profesorul: Nu poti raspunde, nu-i asa? Haide sa o luam de la inceput, tinere prieten…. Este Dumnezeu bun?
Studentul: Da.
Profesorul: Este Satana bun?
Studentul: Nu.
Profesorul: De unde vine Satana?
Studentul: De la…. Dumnezeu.
Profesorul: Asa este. De la Dumnezeu. Spune-mi, fiule, exista rau pe lumea aceasta?
Studentul: Da, dle profesor.
Profesorul: Raul este peste tot in lume, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat intr-adevar totul. Adevarat, nu?
Studentul: Da.
Profesorul: Deci cine a creat raul?
(Studentul nu raspunde).
Profesorul: Exista boala? Imortalitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri teribile exista in lume, nu-i asa?
Studentul: Da, dle.
Profesorul: Asadar, cine a creat toate aceste lucruri cumplite?
(Studentul nu are niciun raspuns.)
Profesorul: Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pentru a identifica si examina lumea din jurul tau. Spune-mi, fiule, l-ai vazut vreodata pe Dumnezeu?
Studentul: Nu, dle. Nu l-am vazut.
Profesorul: Spune-ne atunci… L-ai auzit vreodata pe Dumnezeu?
Studentul: Nu, dle.
Profesorul: L-ai simtit vreodata pe Dumnezeul tau, l-ai gustat, l-ai mirosit? Ai avut vreodata vreo perceptie senzoriala a lui Dumnezeu daca e vorba de-asa?
Studentul: Nu, domnule. Ma tem ca nu.
Profesorul: Cu toate acestea, tot crezi in Dumnezeu?
Studentul: Da, dle.
Profesorul: Conform Regulilor sale Empirice, Testabile, Demonstrabile, stiinta considera ca Dumnezeu nu exista. Ce spui de acest lucru, fiule?
Studentul: Nimic. Tot ceea ce am este credinta mea. Eu cred in Dumnezeu.
Profesorul: Da, credinta. Aceasta este problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.
Studentul: Dle profesor, exista un asemenea lucru precum caldura?
Profesorul: Da, exista.
Studentul: Exista un asemenea lucru precum frigul?
Profesorul: Da.
Studentul: Nu, dle profesor. Nu exista.
(In amfiteatru se face o liniste deplina)
Studentul: Dle profesor, poti avea multa caldura, chiar si mai multa caldura, supercaldura, megacaldura, prea putina caldura sau caldura deloc. Insa nu avem nimic numit frig. Putem sa atingem 456 de grade sub 0, ceea ce inseamna zero caldura, insa nu putem ajunge mai departe de atat. Nu exista un asemenea lucru precum frig. Frigul este doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura este energie. Frigul nu este opusul caldurii, dle profesor, ci absenta caldurii.
(In amfiteatru domneste in continuare o tacere de mormant.)
Studentul: Dar ce spuneti despre intuneric, dle profesor? Exista un asemenea lucru precum intuneric?
Profesorul: Da. Ce este noaptea daca nu exista intuneric?
Studentul: Va inselati din nou, dle profesor. Intunericul nu este ceva, este absenta a ceva. Poti avea lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, insa daca nu ai deloc lumina constanta, nu ai nimic si numesti atunci acest nimic intuneric, nu-i asa? In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, ei bine… am putea face ca intunericul sa fie mai intunecat, nu-i asa?
Profesorul: Ce vrei sa ne demonstrezi, tinere?
Studentul: Dle profesor, parerea mea este ca premisele dvs filozofice sunt gresite.
Profesorul: Gresite? Poti sa explici de ce?
Studentul: Lucrati cu premisele dualitatii, dle profesor. Sustineti si cautati sa demonstrati ca exista viata, apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Vedeti conceptul de Dumnezeu ca pe ceva finit, ceva pe care il putem masura. Dle profesor, stiinta nu poate nici macar explica ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, insa nu le-a vazut, cu atat mai putin nu a inteles pe deplin vreuna din ele. Sa vezi moartea ca pe opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu poate exista ca un lucru substantial. Moartea nu este opusul vietii. Doar absenta ei.
Acum…spuneti-mi, dle profesor, ii invatati pe studentii dvs ca au evoluat dintr-o maimuta?
Profesorul: Daca te referi la procesul evolutiei naturale, da, sigur, ii invat.
Studentul: Ati observat vreodata evolutia cu proprii ochi, dle profesor?
(Profesorul da din cap zambind, incepand sa inteleaga incotro se indrepta demonstratia elevului.)
Studentul: Din moment ce nimeni nu a observat procesul de evolutie in desfasurare si nici nu poate demonstra ca el continua inseamna ca nu le predati studentilor ceva in care credeti, nu-i asa? Asta va face un predicator si nu un om de stiinta, nu-i asa, dle profesor?
(In amfiteatru se produce zarva si rumoare.)
Studentul catre cei prezenti: Este vreunul de aici care a vazut vreodata creierul profesorului?
(Toti studentii din amfiteatru izbucnesc in ras.)
Studentul: Este cineva care a vazut vreodata creierul Profesorului? Este cineva care a simtit, a atins sau a mirosit creierul profesorului? Se pare ca nimeni nu a facut asa ceva… Prin urmare, conform Regulilor Empirice, Stabile si Demonstrabile, stiinta spune – cu tot respectul, dle profespr – ca nu aveti creier. Cu tot respectul, dle, cum putem atunci sa credem in prelegerile dvs?
(Studentii tac malc. Profesorul se holbeaza la student. Fata sa este impenetrabila.)
Profesorul: Cred ca va trebui pur si simplu sa crezi in ele…
Studentul: Corect, dle profesor. Asa este! Legatura dintre om si Dumnezeu este Credinta (a crede). Credinta este tot ceea ce tine lucrurile vii si in miscare.
P.S. Se spune ca studentul respectiv era nimeni altul decat Einstein…
…desi noi spunem ca NU. Se spune ca Albert Einstein insasi a scris aceasta conversatie ce a fost publicata in 1921 in cartea sa “God versus Science”. Nu exista o asemenea carte scrisa de Einstein. Nu exista nicio dovada ca Einstein a purtat niciodata o astfel de conversatie cu vreunul din profesorii sai. Pe de alta parte, Einstein nu era ceea ce am numi un om profund religios, nici nu avea o incredere oarba in existenta lui Dumnezeu.

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/11217/stiinta-versus-dumnezeu-einstein.html
Stiinta vs Dumnezeu – o conversatie extraordinara despre a fi si a crede
www.garbo.ro
Un text extraordinar care merita citit!

… iată un nou exemplu de jonglare tipic Speciei târtanilor, a pedofililor, a fetişiştilor, a mansturbagiilor etc., şi/sau a suporterilor ei. “Dumnezeu versus Ştiinţă”, zice mintea obtuză ce a scris acest articol de nimic – în realitate, ce Dumnezeu? Clerul de orice sorginte? Clerul de orice sorginte este Dumnezeu? Nu. Clerul de orice sorginte pretinde că execută parte din voinţa lui Dumnezeu. De acord. Acuma dacă stăm să ne reamintin vorbele lui Isus, care la întrebarea: “Cum îi vom cunoaşte pe cei ce sunt vrednici de Ideea de Dumnezeu?”, iar Isus le-a răspuns: “După faptele lor…”, şi uitându-ne la popoarele ce parazitează popoarele Omului Eterosexual, la istoria lor ce l-au împins şi-l împinge pe Omul Eterosexual în stări dintre cele mai oribile şi antiumane, înţelegem repede că, fără nicio îndoială, există o Forţă a Răului. Această Forţă a Răului pivotând Specia Concurentă, spre scopul ei urmărit dintotdeauna: acela de a distruge Specia Noastră. Faptul că Forţa Răului a fost/este indicată ca fiind o entitate care vrea binele omenirii, ţine şi asta de strategiile prin care Mutanţii reuşesc să ne intoxice mentalităţile şi discernământul. Nazismul sau Comunismul, acolo şi pe cât au dominat, la fel: au pretins că ele au ca scop binele omenirii (şi, oricum, este de văzut ca şi trăsătură universal valabilă a infractorilor de a nu recunoaşte că sunt vinovaţi, dimpotrivă. Până şi cel mai flagrant şi periculos criminal îşi va susţine nevinovăţia, bălmăjind tot felul de justificări mai mult sau mai puţin interpretări, răstălmăciri a acţiunilor sale).
Spunând că există, fără dubii, o Forţă a Răului, nu e deloc o chestiune metaforică. Orice om poate să vadă cu ochii lui aceasta că toate lucrurile posibil de evaluat ca fiind bune pentru om şi societate, sunt lucruri construite, sunt lucruri ce necesită a fi întreţinute. Natura, prin urmare, nu oferă nimic. Oferă, dar asta condiţionat de Ştiinţa Omului, oferă deci Resurse. Resurse din care oamenii, societăţile, pot construi, pot întreţine lucrurile posibil de evaluat ca fiind bune. Şi asta, desigur, prin intermediul muncii şi Ştiinţei Omului.
Dar omenirii îi mai este necesar ceva, dincolo de Resursele pe care le poate lua din Natură, dacă Forţei Răului îi este opusă Ştiinţa Omului. Şi acest ceva înseamnă Legi. Nu există sau n-ar trebui să existe posibilitatea ca vreo Lege să fie evaluabilă ca relativă. Iată şi un exemplu: pentru niciun om, fie eterosexual, fie apartenent al Speciei Parazit, nu poate fi considerată rea Legea care obligă să nu ucizi. Legea dată deci este o Lege Universal Valabilă. La Legi de tipul acesta, mă refer în continuare. Ca să arăt cum, dacă stabilim cumulul maxim de Legi Universal Valabile pe care le cunoaşte şi le aplică mai mult sau mai puţin formal, omenirea în ansamblul ei, observăm imediat că mai tuturor acestor Legi, Specia Denaturată fizic, psihic şi social, le-a fost şi le este încă duşman înverşunat. Omenirea a trebuit să se răscoale, să facă revoluţii şi războaie, aproape pentru fiecare dintre Legile Universal Valabile. La momentele actuale, în ţările dominate, conduse politic de Mutanţi, iată, nu există încă Legi Fundamentale (libertatea de a gândi, libertatea de a te exprima şi altele).
Susţin cras de neruşinat cei stigmatizaţi cu pecetea de creştin, cum că doctrina creştină a adus binele în lume. Şi vine amintit, din scrierile acelea blestemate, de Moise care ar fi enunţat Legi emanate de la o fiinţă extraterestră. Ce porcărie! Mărunţuşurile de Legi impuse de Moise existau, funcţionau deja la nivelul omenirii. La unele popoare, acele Legi existau şi funcţionau chiar mai bine de cum au fost impuse de Moise, evreilor antici. Prin urmare, nimic supranatural în fapta lui Moise. Doar Ştiinţă – Moise fiind o persoană crescută, educată în spiritul Aristocraţiei Egiptului de atunci.
Dar, aceiaşi purtători ai semnului Fiarei numit creştinism (creştinismul fiind, de fapt, o Ierarhie ce a făcut Zeu din acele aşazis sfinte scripturi) ca şi suporterii clerului de orice sorginte, nici în treacăt nu mai amintesc de genocidul, de crimele împotriva umanităţii săvârşite în trecut, ce se săvărşesc în prezent. Aceste spurcate popoare ce le concurează pe ale noastre, s-au opus cu sălbăticie desfiinţării sclaviei, desfiinţării iobăgiei; s-au opus Ideilor Renascentiste, Iluministe şi Umaniste în general. Au sprijinit orice formă de Stat Totalitar şi Abuziv, orice Doctrină Antiumană (Nazismul, Comunismul, Capitalismul).
Deducem din adevărurile irefutabile arătate până acum că Idolatriile în general, Idolatriile Mistice, în particular – acestea din urmă reprezentând raţiunea de a fi a Speciei Duşmane, adică aceea de a conserva Forţa Răului, ne dau toate un înţeles echivalent sensului pe care îl are în general cuvântul Anticrist. Denaturaţii spun Ateism modului de a nu mai fi lăsat pradă hipnozei exercitate de Satana (simbolic vorbind, religiile mistice şi clerul de orice sorginte sunt echivalentele lui Satana care amăgeşte prin false fapte mari, iar teismul, credinţa-de fapt: obedienţa, despersonalizarea, reducerea la statutul de unealtă, reprezintă acceptarea calităţii de Anticrist). Primul, la modul cel mai vizibil, Ateu, a fost Isus. Medic, gânditor profund, şi bun cunoscător al filosofiei socratice, în mod cert: influenţat de umanismul lui Socrate, Isus a fost persoana ce a făcut distincţie între aceste două lucruri: Cunoaştere, Ştiinţă. Cunoaşterea poate să fie mai puţin Ştiinţifică – nu strict Informaţia este importantă, cât Experienţa care conduce la Înţelepciune; în timp ce Ştiinţa ruptă de realitate, conduce spre întunecare a Raţiunii (şi Idolatriile de orice tip sunt Ştiinţe, dar rupte de realitate, golite de Discernământul ce se naşte din Experienţa de Viaţă Personală, Socială).
Din punct de vedere al sensului peiorativ pe care Specia Inamică a avut tot interesul să-l impună, mă refer la sensul puternic peiorativ al cuvântului Ateism (care uneori echivalează cu sensul de Anticrist) valorile pe care trebuie să le dăm cuvintelor Teism, Ateism, îşi schimbă între ele sensurile. Astfel că Idolatrii în general nu sunt Teişti, ci Ateişti; un om, când vine considerat Ateu, de Mutanţi, în realitate acel om, acel pseudoAteu, nu e nici Teist, nici Ateist. Este Umanist. Un stigmatizat cu pecetea creştinismului este Teist din punctul de vedere al Ramurii Speciei Divagate ce şi-a luat abuziv numele de creştinism – un Teism ce rămâne în subsidiar, pentru că Mutantul sau doar Suporterul Ramurii oarecare de la nivelul Speciei Concurente, este în proporţie majoritară un Ateu, adică unul în conflict cu celelalte Teisme (teismul Musulmanic, Iudaic, Budist etc.) Pe când un Umanist e pur şi simplu Umanist. Similar situaţiei în care am avea de definit o gradualitate a binelui uman, urmârind firescul/nefirescul din atitudinea acestor trei indivizi, adică: un împătimit de fotbal, un fan al lăutarulului-vedetă oarecare, şi al treilea: un om normal, responsabil în primul rând faţă de propria-i familie, conştient de viaţa socială a lui, a familiei, a cercului de persoane din anturajul său. Este axiomatic din start că în cazul celei de a treia persoane, diversele preocupări ce ies din strict sfera vieţii cotidiene, nu sunt excluse, dar nici nu sunt puse în poziţia de preocupare centrală (alienare de sine şi de realitatea înconjurătoare ce naşte isteriile specifice aşazisului microbist, ale fanului care leşină la spectacolul lăutarului-vedetă oarecare – şi/sau isteriile Idolatrului Mistic în general care ajunge să pună o ipotetică viaţă de dincolo de momentele morţii, ca şi Scop al Vieţii Prezente). Aşadar: poate să aibă justeţe faptul că primii doi inşi ar stigmatiza pe al treilea cu eticheta de A…, prin intermediul unui cuvânt echivalent cuvântului Ateism, impus de Idolatrii Mistici acelora care nu subscriu la psihoza lor? Păi, nu. Idolatrilor în general trebuie să le fie aplicate eticheta de A…, cu sensurile de “divagat, îndepărtat, golit” de Umanism, cu sensurile de “contra, duşman” Umanismului. Şi-i normal să fie aşa, pentru că realitatea ne arată cum societăţile sunt împovărate de Anticrismul acesta al diverselor coterii şi-al suporterilor ce-au subjugat spaţiul public, începănd cu Idolatriile Mistice-Autovehicule ce transportă în timp şi spaţiu Interesele Clerului de orice sorginte, şi sfârşind cu această învazie mass-media prin care s-a impus ca preocupare centrală a vieţii individului, a societăţilor, distracţia şi consumismul (de fapt: acţiunile Clerului de orice sorginte sunt şi ele tot un fel de spectacole, de asemenea: care răspund la trăsătura specific Omului, aceea că se plictiseşte – Omul se plictiseşte cu atât mai mult, cu cât este lipsit de nevoi şi griji. Şi/sau fuge către a se droga, inclusiv cu distracţie şi consumism, dezertânt de la responsabilitatea de a înfrunta vicisitudinile vieţii).
Ţinând cont de Adevărurile relevate până aici, şi luând acum spre analiză textul acesta infam prin care Duşmanii Păcii şi-a Binelui Individului/Societăţilor insistă în a corupe Raţiunea şi Adevărurile, spre a pune în loc Principiile Forţei Răului, pentru a pune în loc Viaţa căzută pradă Naturii Oarbe, adică Fundamentelor Sălbăticiei, a Mecanismului “ucide, domină, subjugă, pentru ca să nu fii ucis, dominat, subjugat” – observăm imediat superficialitatea autorului, când se foloseşte de termeni ca “profesor ateist” – profesorul nu era, nu putea fi Ateist în sensul de Suporter al unui Teism divers de Anticrismul celor stigmatizaţi cu pecetea Ramurii Speciei Denaturate, zisă creştinism. Profesorul era, în cazul cel mai nefericit, o persoană care dădea impropriu importanţă mai mare Ştiinţei în sensul Informaţiilor de un anume domeniu al Ştiinţelor în general; dând mai puţină importanţă Cunoaşterii care poate fi Empirică, dar şi Indescriptibilă (trăirile sufleteşti, ca urmare a diverse momente de Viaţă Personală, Socială – trăiri ce revin a fi descrise de către cei născuţi cu harul de scriitor, poet, artist în general. Şi/sau filosofilor – este şi cauza pentru care Isus vorbea în pilde).
Trebuie în continuare să vedem cam care ar fi diferenţele la nivelul înţelesurilor din noţiunile cum urmează:
- Ştiinţa în sensul Informaţiilor;
- Cunoaşterea Empirică;
- Cunoaşterea Indescriptibilă.
Ştiinţa în sensul Informaţiilor ne poate lesne duce în erori. Informaţiile teoretice sau practice sunt vitale, benefice, în măsura în care ele vin evaluate cu discernămnt, astfel să ne fie instrumente ajutătoare, şi nu elemente posibil să ne încătuşeze mentalitatea, gândirea. Informaţiile în general însemnând Convenţii (la care noi subscriem, pentru a avea elemente comune asupra cărora să putem face diversele operaţii – iată şi un exemplu: faptul că într-un anume mod, Omul a putut să declanşeze Focul, astfel să-i fie util ori de câte ori avea nevoie de el, reprezintă nişte Informaţii ale Preştiinţei Omului. Nişte Convenţii (de fapt: Ritualuri) pe care Omul le-a depăşit, prin Cunoaşterea Empirică, astfel acele Convenţii au trecut de la categoria de simple Informaţii/Ritualuri, la categoria de Experienţă Empirică. Anume: prin intermediul volumului mare de Informaţii care au palierat modurile prin care era posibil de aprins un foc, şi, implicit, au făcut foarte facil actul de a aprinde un foc, Omul a ajuns să “stăpânească” Focul fără a mai fi legat de necesitatea prelucrării unui anume cumul de observaţii în prealabil (fără a se mai face teorii pe marginea acţiunii de a aprinde un foc). Cunoaşterea Empirică putând fi convertită foarte corect în simpla expresie “uzualitate”. Aceste afirmaţii sunt perfect valabile şi Idolatriilor în general. De la nişte Informaţii mai mult sau mai puţin corecte, dar care s-au constituit în Ştiinţă, unde trebuie precizat că iniţial aceste Informaţii nu e că s-au consacrat cu de la sine putere, ci, dimpotrivă, ele au fost localizate, convenţionalizate, în urma diverselor observaţii ale unora, care, însă, pentru că nu exista Baza de Informaţii, de Cunoaşteri Empirice (+ Cunoaşterile Indescriptibile ce şi-au pierdut “misterul” între timp, mulţumită unor minţi ce au reuşit să le descrie) aceste observaţii ale pseudoŞtiinţelor, aşadar, născând Informaţii mai mult sau mai puţin corecte, au ajuns şi s-au imobilizat în Uzualitate. De aici, în continuare, Efectele: Informaţia (reală, într-o primă instanţă) cum că în Natura înconjurătoare există o Forţă a Răului, degenerând. Rezultând pe mai departe: Informaţia distorsionată, care face, din Forţa Răului, o Entitate Paralelă Naturii, o Entitate care ar avea sau ar putea să aibă diverse raporturi strict numai cu Specia Umană. În contrast cu Adevărul Axiomatic că Forţa Răului – principiul vieţii ce vine perpetuu regenerat din moarte: vegetalul “trăieşte” din animalul (inclusiv Omul) mort; animalul (înclusiv Omul) trăieşte în general din vegetalul mort… Şi, în continuare, Natura îşi lărgeşte modalităţile de a persista, prin animalul (inclusiv Omul) ce trăieşte ŞI din animalul (inclusiv Omul) mort, cum, la fel: Omul trăieşte ŞI din Omul mort (sau de o mie de ori mai rea decât moartea pe care o provoacă oamenii, altor oameni, pentru a trăi, este realitatea că Specia Concurentă, dar şi diverse Clase Sociale de la nivelul Speciei Omului Eterosexual, trăiesc prin jugul, tortura şi batjocora pe care le impun impun altor oameni) – Adevărul Axiomatic deci al Forţei Răului este, cu precizie matematică, acesta că Forţa Răului nu are deloc preferinţe pentru unii sau alţii, indiferent decât s-ar da în stambă saltimbancii ce se declară “credincioşi”. A se vedea vorbele Ecleziastului.

Am văzut sub soare
că în locul rânduit pentru judecată,
domneşte nelegiuirea,
şi că-n locul rânduit pentru dreptate,
este răutate.

Atunci am zis în inima mea:
_ Soarta omului şi a dobitocului
este aceeaşi;
aceeaşi soartă au amândoi:
cum moare unul, aşa moare şi celălalt.

Toţi au aceeaşi suflare,
şi omul nu-ntrece cu nimic pe dobitoc,
căci totul este deşertăciune.

Toate merg la un loc,
toate au fost făcute din ţărână,
şi toate se-ntorc ţărână –
cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus,
şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos, în pământ?

Aşa am înţeles
că nu este nimic mai bun pentru om
decât să se înveselească de lucrările lui:
aceasta este partea lui –
cine-l va mai face să se bucure de ce va fi după el?

*

Toate acestea le-am cercetat cu înţelepciune.
Şi-am zis:
_ Mă voi înţelepţi…
Dar înţelepciunea a rămas departe de mine.

Cu mult mai departe decât era mai înainte,
şi ce adâncă!
Cine o va putea găsi?

M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile,
cu gând să înţeleg, să adâncesc,
să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor,
să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei.

Şi-am văzut cum oameni stăpânesc peste alţi oameni,
ca să-i facă nenorociţi.
Am văzut că e plină inima fiilor oamenilor
de dorinţa de-a face rău.

Este o deşertăciune care se petrece pe pământ:
oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi celor răi
şi oameni răi, cărora le merge ca şi celor neprihăniţi.

Am lăudat, dar, petrecerea,
pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare
decât să mănânce şi să bea,
să se înveselească;
iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui,
în zilele vieţii sale!

Da, mi-am pus inima în căutarea adevărului din lucruri,
şi-am văzut cum tuturor li se întâmplă toate deopotrivă:
aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău,
cel bun şi curat, ca şi cel necurat,
cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă;
cel bun ca şi cel păcătos,
cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure!

Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare:
anume că aceeaşi soartă au toţi.
De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate,
şi de aceea este atâta nebunie în inima lor cât trăiesc.
Şi după aceea?… Se duc la cei morţi.

Oricine, însă, cât trăieşte,
tot mai trage nădejde;
căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.

Cei vii, într-adevăr, ştiu că vor muri;
dar cei morţi nu ştiu nimic,
şi nu mai au nici o răsplată,
pentru că până şi pomenirea li se uită.

Şi dragostea lor, şi ura lor,
şi pizma lor, de mult au pierit,
şi niciodată nu vor mai avea parte
de tot ce se face sub soare.

Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie,
şi bea-ţi cu inimă bună, vinul.
Hainele să-ţi fie curate, în orice vreme,
şi sufletul senin.

Gustă viaţa cu nevasta, familia pe care o iubeşti,
în această vreme trecătoare,
căci aceasta-ţi este partea în viaţă,
în mijlocul trudei ce te osteneşte sub soare.

Tot ce găseşte mâna ta să facă,
fă cu toată puterea ta!
Că în locuinţa morţilor, în care vei merge,
nu mai este nici lucrare, nici chibzuială,
nici ştiinţă, nici înţelepciune!
Cunoşterea Empirică, la rândul ei, este şi/sau poate fi benefică, dar şi extrem de dăunătoare, dacă Uzualitatea ajunge să fie considerată ca Panaceu Universal. Este Uzual, Pozitiv, Uman, ca o persoană să fie prietenă cu orice altă persoană. Totuşi, nu e că accepţia este Universal Valabilă. Dimpotrivă. Este bine pentru oricine să deschidă ochii mari, ca să vadă clar cu cine se împrieteneşte. Vedeţi? Deja am ieşit din Cunoaşterea Empirică. Viaţa oamenilor în general, cu motive de nemulţumiri şi nefericiri la tot pasul, şi mintea omului în general, cu atât mai mult cu cât este imaginativă, profundă, are ca Uzualitate refugiul în diverse Speranţe. Un lucru bun, dar şi foarte rău, dacă ne lăsăm pradă beţiilor pe care ni le furnizează simţurile. Căci Speranţele valide către care ar trebui să tindă omul în general, sunt sau ar trebui să fie curajul de a privi direct, obiectiv, Cauzele, pentru a înţelege Efectele, astfel să poată organiza acţiuni de diminuare a Răului.
Cunoaşterea Indescriptibilă reprezintă zala care întregeşte Relaţia exprimată de formula:
Ştiinţa în sensul Informaţiilor : Cunoaşterea Empirică : Cunoaşterea Indescriptibilă.
Cei născuţi cu harul de a descrie dimensiuni ale relităţii aparent inaccesibile omului în general, produc, la urma urmei, Informaţii care pot să stea la baza unor Ştiinţe sau Idolatrii (PseudoŞtiinţe). Şi pentru că vorbim de “lucruri” subtile, uneori părţi ale unui întreg existent la nivelul realităţii, în formă fragmentată (întreg de soiul acelor configuraţii de pe sol care numai din avion pot fi inteligibile: faptul că, de exemplu, conturul unui oraş este identic conturului pe care l-ar avea obiectul oarecare) automat că se explică şi necesitatea unei participări directe, personale, a aceluia în gradul de a atinge Cunoaştere Indescribtibilă, pentru a o putea descrie (dacă este înzestrat cu acest talent). Cum ar putea să vorbească despre durere, unul care nu a trăit infinitele feluri de durere ce întunecă vieţile oamenilor? Durerea generată de neputinţă. Durerea generată de confruntarea cu zădărnicia. Durerea generată de umilinţă, de injustiţia care ţi s-a făcut, când, la modul maxim de probat, tu aveai dreptate – dar ai fost doborât de Uzualitate: Legile în general nu fac distincţie între General şi Particular; Legea spune: “Să nu ucizi!” – şi, totuşi. Există cazuri Particulare în care faptul că un om ucide alt om, n-ar trebui pedepsit. Ci considerat ca şi fapt normal.
Experienţa livrescă nu e neapărat Uzualitate, dar, oricum, tinde către Experienţa Empirică. Un anume eveniment istoric, de exemplu, noi îl evaluăm de obicei prin intermediul unei înţelegeri doar de ordin intelectual. Să luăm cazul evreilor din vremea lui Moise. Din punctul de vedere al simţului numit intelect al timpurilor prezente, noi ajungem să evaluăm “activitatea” lui Moise ca fiind un lucru măreţ, demn de admiraţie. Dar dacă am fi fost noi participanţi direct şi personal la evenimentele generate de Moise, eu sunt sigur că “activitatea” lui Moise n-am mai evalua-o ca fiind mare ispravă. Înţelegerea afectivă deci ne-ar fi văzut să vedem că imensele suferinţe spre care au fost conduşi evreii, au întrecut înmiit suferinţele pe care le-ar fi avut de îndurat dacă rămâneau în Egipt.
Deducem, aşadar, că ajungerile la Cunoaşterile Indescriptibile sunt cele ce fundamentează Discernământul, sunt căile către Înţelepciune. A spune “Dumnezeu versus Ştiinţă” e o prostie. Este logic să spunem: Înţelepciune versus Ştiinţe. Căci, da! Aici descoperim adevăratul contrast. Multele Ştiinţe, inclusiv cele Pseudo, nu au adus niciun pas în plus către Binele Omenirii. Să nu ne lăsăm înşelaţi de faptul că un anume segment de populaţie este “fericit”, şi mai mare în raport cu proporţia de la momentul istoric altul. E o iluzie. Dacă luăm ca Sistem de Referinţă numărul de indivizi pe care l-a avut populaţia la momentele istorice x, z, y, vom vedea că, statistic vorbind, numărul celor care o duc mai bine este constant, în raport cu populaţia gobală de la aceleaşi momente istorice. Prin urmare, Ştiinţele şi pseudoŞtiinţele au creat un uriaş volum de Informaţii devenite, apoi, Uzualităţi. Transformându-l pe Om nu în unul Civilizat, cum se spune impropriu, ci în unul Dresat. Formalul generat din imitaţii ale unor lucruri Particulare, a luat locul Generalului. Astfel că mintea umană în general, iată, observ că s-a deficientat. Sigur, deficienţa de gândire care este de sesizat de către cei ce au ochi să vadă, este în mare parte şi aparentă. Să vă dau şi un exemplu. Există în prezent moda aceasta a aşaziselor poezii-bucâţele de propoziţii întâmplătoare, diletante, goale de conţinut, aşezate unele sub altele, la care vin aşazişi critici şi ne dau pompoase indicări ale unor aşazise mesaje ce s-ar afla la nivelul acelor făcături analfabete. Un om din secolul trecut, chiar şi unul cu un Discernământ de condiţie modestă, i-ar fi scuipat repede în ochi atât pe aceşti aşazişi poeţi, cât şi pe aceşti aşazişi critici literari. Însă nu e deloc adevărat că oamenii prezentului şi-au deficientat gândirea, la modul definitiv neaparent. Cât, mai degrabă, această deficienţă de gândire este o atitudine prefăcută (din multe şi diverse motive). Acelaşi lucru s-a întâmplat dintotdeauna cu oamenii şi atitudinea lor faţă de porcovănia Idolatriilor de orice sorginte. Oamenii, din multe şi diverse motive, au fost/sunt împinşi către a afişa deficienţe de gândire, acceptând, suporterind murdăriile Speciei Concurente. Căci un om, orice om cu un Discernământ nu neapărat genial, faţă de sine însuşi, în propria-i singurătate şi neputinţă, recunoaşte că vorbele mari ce sunt rostite în relaţie cu diverşii Zei, sunt apă de ploaie. Cu atât mai mult cu cât va fi vorba de un om ce şi-a construit gândirea bazat pe o vastă cunoaştere directă şi personală a oamenilor, a vieţii, a naturii. Intervin, din păcate, Interese.
O astfel de mai mult sau mai puţin prefăcută deficienţă de gândire, ne prezintă şi autorul în acest mărunt articol. Spunând: “Vă invităm să vă delectaţi cu o interesantă şi savuroasă conversaţie condimentată din plin cu delicioase argumente religioase şi ştiinţifice…”, iată, mie un lucru îmi rămâne cert, anume: dacă ăla nu se preface, sigur e bătut în cap. Ce interesantă şi savuroasă conversaţie? Ce condimentare, ba, încă, şi din plin, este de găsit? La ce delicioase argumente religioase şi ştiinţifice se referă? Păi, ia, hai să aruncăm un ochi!

Profesorul: Esti crestin, nu-i asa, fiule?
Studentul: Da, domnule.
Profesorul: Asadar, crezi in Dumnezeu?
Studentul: Intru totul.

“Aşadar crezi în Dumnezeu?” – întrebare greşit formulată. Ideea de Dumnezeu este sau ar trebui Idealul către care să tindă Omul prin definirea şi impunerea în lume a unui cumul de Legi cu aplicabilitate nediscriminativă, Legi care să nu mai permită a fi dublate, concurate de teroarea exercitată de către diversele organizaţii criminale ale Omului de Religie. A se observa că, într-o societate, cu cât aşazisa credinţă în Dumnezeu este mai pregnantă, cu atât mai mult vor funcţiona Legile Forţei Răului (cum am vorbit despre ele, anterior). Se şi explică Apocalipsa aproape atinsă în Evul Mediu, când Inchiziţia deja a trecut la Exterminarea Speciei Noastre, în timp ce coloniile lor de târtani, pedofili şi restul de divagaţi, înfloreau pe zi ce trecea. Şi, în general, a se observa că în spatele tuturor tiranilor şi-al autorilor de crime împotriva Umanităţii, se află mai mereu spirite mistice. Hitler, de exemplu, Stalin – care deşi nu au aparţinut unui anume cuib de Denaturaţi, cu siguranţă erau Denaturaţi într-un mod sau altul.
Aşadar crezi în Satana? – Aşa ar fi trebuit să formuleze profesorul întrebarea. Şi înţelesul dialogului de în continuare capătă sens.

Profesorul: Este Dumnezeu bun?
Studentul: Desigur.
Profesorul: Este Dumnezeu atotputernic?
Studentul: Da, este.

Păi, pentru perpetuarea, dezvoltarea Speciei Concurente, sigur că Forţa Răului, personificată în Satana ascuns sub numirea de Dumnezeu, este un lucru bun. Este ca şi Vânătoarea, evaluată din punctul de vedere al animalului de pradă oarecare. Iar dacă ne-am închipui că în lumea animală ar fi o modalitate de dialog între ierbivore şi carnivore, şi dacă un ierbivor ar întreba pe un carnivor:
- Natura este alcătuită bine?
- Da, ar răspunde carnivorul.
La care ierbivorul ar obiecta:
- Cum este natura alcătuită bine, dacă se bazează pe devorarea unei părţi din ea, de către altă parte?
Echivalent cu:

Profesorul: Fratele meu a murit de cancer chiar dacă s-a rugat la Dumnezeu să îl ajute. Cei mai mulţi dintre noi încearcă să îi ajute pe ceilalţi când sunt bolnavi. Dar Dumnezeu, nu. Nu a făcut-o. Cum este atunci Dumnezeu bun? Hmmm?…
(Studentul tace.)

Carnivorul tace.

Profesorul: Nu poţi răspunde, nu-i aşa? Haide să o luăm de la început, tinere prieten… Este Dumnezeu bun?
Studentul: Da.
Profesorul: Este Satana bun?
Studentul: Nu.
Profesorul: De unde vine Satana?
Studentul: De la… Dumnezeu.

Ierbivorul: Nu poţi răspunde, nu-i aşa? Haide să o luăm de la început. Este natura alcătuită bine?
Carnivorul: Da.
Ierbivorul: Este bună o eventuală Lege care nu ţi-ar mai permite să mâ vânezi?
Carnivorul: Nu.
Ierbivorul: De unde ar putea să vină o Lege care nu ţi-ar mai permite să mă vânezi?
Carnivorul: De la o Forţă  a Răului, contrară Binelui prezent, existent în buna alcătuire a naturii ce se bazează pe principiul devorării unei părţi din ea, de către altă parte.
Ierbivorul: O Forţă a Răului pe care ai numi-o Satana? În timp ce Forţa care îţi permite să mă vânezi, o poţi numi Dumnezeu?
Carnivorul: Exact.
Ierbivorul: Iar Forţa pe care tu ai numi-o Satana, pentru mine ar putea să se cheme Dumnezeu. Aşa cum Forţa care pentru tine este Dumnezeu, pentru mine e Satana.
Carnivorul: Cam asta ar fi.
Ierbivorul: Putem deci să spunem că, dincolo de accepţiile Dumnezeu/Satana ale tale şi-ale mele, există în natură o Forţă impersonală, mai mare şi mai inteligibilă. Este Forţa Răului care asigură perenitatea naturii prin intermediul conflictului dintre contrastele ce ne dau o natură alcătuită bine, pentru tine, alcătuită rău, pentru mine.
Carnivorul: Aşa este.
Ierbivorul: Prin urmare, noi doi suntem un mijloc al naturii, interesele naturii fiind cu totul străine de noi doi. Tu ai interesul să mănânci, eu am interesul să trăiesc. Este jocul naturii. Dacă noi am fi mai deştepţi decât natura, şi dacă am avea interese suficiente care să ne facă să adoptâm nişte Legi în măsură să asigure, pe de o parte, necesitatea ta de a mânca, fără, însă, a mai fi nevoit să mă vânezi pe mine, iar, pe de altă parte, în măsură să-mi asigure mie confortul de a trăi fără să mai fiu gonit de tine, ce zici? Cum s-ar chema aceste Legi? Dumnezeu sau Satana?
Carnivorul: Fără îndoială că Dumnezeu…

Profesorul: Aşa este. De la Dumnezeu. Spune-mi, fiule, există rău pe lumea aceasta?
Studentul: Da, dle profesor.
Profesorul: Răul este peste tot în lume, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat într-adevăr totul. Adevărat, nu?
Studentul: Da.
Profesorul: Deci cine a creat răul?
(Studentul nu răspunde).
Profesorul: Există boală? Imortalitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri teribile există în lume, nu-i aşa?
Studentul: Da, dle.
Profesorul: Aşadar, cine a creat toate aceste lucruri cumplite?
(Studentul nu are niciun răspuns.)

Răspunsul, însă, este simplu. L-am mai dat şi anterior. Există Forţa Răului descrisă prin  aceasta că toate lucrurile posibil de evaluat ca fiind bune pentru om şi societate, sunt lucruri construite, sunt lucruri ce necesită a fi întreţinute. Natura, prin urmare, nu oferă nimic. Oferă, dar asta condiţionat de Ştiinţa Omului, oferă deci Resurse. Resurse din care oamenii, societăţile, pot construi, pot întreţine lucrurile posibil de evaluat ca fiind bune. Şi asta, desigur, prin intermediul muncii şi Ştiinţei Omului. Care dacă sunt lipsite de Discernământ, vor genera pe mai departe alte Forţe ale Răului…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu